În momentele în care, prin lege, sunt zile libere și nici facultate nu se face, cei mai mulți dintre studenți preferă, așa cum se zice în popor, să tragă o fugă până acasă. Fie cu mașina prietenilor, cu autocarul/microbuzul sau chiar cu trenul, multe drumuri au o destinație anume – acasă. De când cu gratuitatea de a călători cu trenul, o sumedenie de studenți au migrat dinspre opțiunea, mai costisitoare, este drept, de a călători cu autocarul, la bătrânul CFR. Într-adevăr, poți aștepta zeci de minute în șir după trenuri, nasul ți se poate stafidi din cauza mirosului pregnant de urină din toaletele mizerabile din trenuri, scaunele incomode nu-ți dau pace să te odihnești așa cum ți-ai dori, dar părțile frumoase din aventura CFR parcă reușesc să pună în umbră multele inconveniente. Ei bine, și eu mă număr printre acei studenți ce alcătuiesc sumedenia ce preferă CFR-ul.
Ziua copilului era pe final, când stăteam în Cluj, pe-o bancă, la peronul 5, așteptând de ceva timp trenul de la ora 22,15. Evident, nedorita întârziere a existat. Plecaserăm din Cluj abia la 22,40. Stând cu ochii-n telefon, pierdusem noțiunea timpului și peronul se umpluse de lume pestriță: studenți ce râdeau isteric, cupluri de bătrâni, oameni singuri. Eu stăteam, pur și simplu acolo, înconjurată de toți ceilalți de pe peron. Mă așezasem pe una din cele două bănci poziționate spate-n spate și pe banca vecină (cea din spatele meu) stătea o țigancă destul de aranjată, în straiele specifice, cu fusta în zeci de pliuri, de un portocaliu strident ce cu greu poate trece neobservat. Cele două codițe răsucite și împletite, care porneau de la tâmple erau prinse tacticos cu elastice minuscule negre. Țiganca stătea singură și aștepta, se tot uita în stânga ei spre un grup de bărbați ce păreau că pun lumea la cale. După ceva timp au mai venit câțiva oameni ce s-au așezat lângă mine, pe bancă. Nu m-a deranjat nimeni cu nimic.
Nu șitu cum se întâmplă, dar de când fac lungi drumuri până acasă, cu trenul, nu prea am avut norocul să dau peste oameni mai de Doamne ajută, cu care pot purta discuții. Fie dau peste tineri de vârsta mea, dar ce au ocupații ca ascultatul de muzică în căști, cititul sau neavând chef de vorbă. Dau peste oameni turmentați, îmbibați în alcool, peste bătrâne tăcute și peste oameni retrași. Dar de data aceasta lucrurile au stat puțin altfel. Am avut loc într-un compartiment cu trei bărbați. Unul dintre ei era foarte somnoros și moleșit, probabil și din cauza berii pe care o consuma, dar și drumul lung pe care-l avea de parcurs de la Timișoara, la Iași îi dădea o stare de somnolență. Cei doi bărbați de lângă geam arătau mai inofensivi, cu toate că nici turmentatul nu a avut probleme cu nimeni. Purtau ochelari și părea că fac acea călătorie cu trenul, în interes de serviciu. Unul dintre cei doi domni era foarte vorbăreț și începuse să poarte discuții cu noi, ceilalți trei din compartiment. Începuse să ne dezvăluie și nouă – oameni necunoscători – din vastele lui cunoștințe în diverse domenii. Se plângea de imposibilitatea românilor de a aduce o dezvoltare propice României, continuase să povestească despre apa minerală Dorna, de ce străin fusese cumpărată firma și că apa plată îmbuteliată este foarte scumpă, fără vreo relevanță. Domnul era foarte amabil, voia să poarte discuții constructive, așa cum îmi doream, fie din dorința de a socializa, fie cu motivul de a-și hrăni egoul prin dovedirea cunoștințelor proprii. Când mi se adresa, se uita țintă în ochii mei, pentru a părea convingător. Dar eu eram foarte obosită și energia lui mă obosea și mai mult. Voiam să dorm, iar dacă nu se putea astfel, măcar să moțăiesc. În mintea mea se formase o concluzie clar definită: „Trebuie să-mi găsesc de lucru cu telefonul și să pierd orice contact vizual cu domnul sociabil.” Așa am și făcut. Mi-am setat telefonul pe mod avion, pentru a nu mi se mai consuma din baterie, deoarece nu mai aveam multă și minunatul vagon CFR nu avea priză. Cu toate că în dreapta mea mai era liber un loc, m-am hotărât să dorm neîntinsă, așa părea mai civilizat. Domnul controlor nu venise încă să-și facă datoria și în vagonul nostru, așa că eram, oarecum, pregătită să fiu trezită din somnul sacadat pe care urma să-l am.
Trecut de miezul nopții, era ora 1,00 când un bărbat ne deranjase somnul în care cu greu căzusem. Era însoțit de soția lui – țiganca de pe peron. Cei doi ne întrebaseră dacă nu cumva erau libere cele două locuri rămase goale din compartiment. Evident, nu erau ținute ocupate pentru nimeni. Astfel cei doi călători pe care îi zărisem prima dată, pe peronul din Cluj, au ajuns în același compartiment cu mine. M-am gândit în sinea mea: „Care era probabilitatea să-i am precum colegi de compartiment?” Ciudat lucru. Interesantă coincidență. Cum au primit răspunsul nostru, cei doi țigani s-au și făcut comozi pe cele două scaune poziționate față-n față. Acum scaunul din dreapta mea nu mai era gol, ci era ocupat de un țigan mustăcios și destul de durduliu pentru înălțimea lui. Fiind întuneric în compartiment, nu mi-a fost greu să ațipesc iar.
După vreo oră, am fost treziți, cu un motiv mai întemeiat, de domnul controlor. Primii patru ocupanți ai compartimentului – eu și cei trei bărbați – au prezentat biletele de tren, totul era în regulă. Era rândul celor doi proaspăt sosiți să prezinte biletele. Da, o cerință destul de simplă, dar doar atunci când chiar ai bilet. Țiganul băgase mâna în buzunarul pantalonilor, în căutarea unor bani, pe care i-a și găsit și i-a îndreptat domnului controlor. Acesta din urmă s-a iritat grozav și a spus că nu se află în trenul acela ca să ia bani de la oameni. Țiganca se văicărea și spunea că ar trebui să fie oameni, să aibă suflet. Nici pomeneală. Domnul controlor le-a comunicat celor doi suma pe care i-o datorează pentru drumul până la destinația lor – Tecuci – și anume 220 de lei. Când au auzit cei doi țigani suma destul de mare, au cam căzut pe gânduri. Domnul controlor, cu o voce foarte autoritară și un gând hotărât, le-a transmis că vor coborî la următoarea stație în care va opri trenul. Țiganii nu s-au lăsat cu una cu două și au început să se milogească și să vină cu rugăminți care aduceau în discuție omenia și bunătatea sufletească. În cele din urmă, în bezna nopții calde, în halta din Măgura Ilvei, doi țigani soț și soție au goborât fără bună voie și siliți de controlorul ce ținea mult la datoria lui. Trecuseră 10 minute și damful picioarelor nu prea spălate – subiectul de discuție al celor trei bărbați – încă persista în compartiment. La îndemnul bărbatului ce consuma bere, mi-am pus sub cap o bluză din rucsac și m-am întins pe scaunul din dreapta mea. Cam greu am reușit să adorm, acum domnul dornic de socializare deschisese subiectul istoriei CFR-ului și povestea foarte prins de discuție despre cazul Flota. Într-adevăr, pot spune că am ajuns acasă cu ceva informații noi în minte.
Coincidența face că, într-o altă călătorie de-a mea spre casă, un cetățean turmentat fusese, la fel, coborât din tren, din același motiv: nu avea bilet. Săracul de el era foarte dezorientat; el voia să ajungă la Bacău, dar trenul trecuse de mult timp de Vatra Dornei, când doamna controlor i-a cerut biletul și avea ca ultimă destinație gara din Timișoara. Turmentatul a fost coborât din tren la halta din Lunca Ilvei, stație ce urmează chiar după Măgura Ilvei. Pare-se că aceste ținuturi s-au obișnuit cu acel fel de călători ce nu prea își au locul în trenurile CFR-ului și-și încearcă norocul călătorind moca, dar neizbutind să ajungă, așa cum au plănuit, la destinație.
383 de kilometri, atât este distanța de la Cluj, la Roman, plus o oră de așteptat pentru schimbul de la Pașcani. A fost o noapte foarte caldă. Ajunsă în Pașcani, am intrat în clădirea gării și m-am pus să mai citesc puțin din cartea pe care o citesc, de obicei, în tren. Am ronțăit niște covrigi de Buzău cu semnițe și am băut iaurt. După ce am terminat de mâncat, mă întorsesem stânga-n prejur pentru a duce punga la gunoi. În fața mea, la doi pași, era pe jos un bilet portocaliu. L-aș fi recunoscut dintr-o mie. Bilet de ctp, din Cluj. Curioasă, l-am luat de pe jos. Era nefolosit, așa că mi l-am însușit. Mintea mea începea să numere coincidențele de pe urma acelei călătorii. Mi-am spus că da, lumea e mică și oamenii dau peste situații ce le pune mintea pe gânduri.
Am ajuns cu bine în Roman și la 8,30 aveam autobuz spre Pildești – satul unde am copilărit – dar autobuzul n-a mai apărut. Am așteptat 40 de minute după autobuzul care știam negreșit că va veni. Mereu circula la acea oră. Dar în acea zi n-a mai apărut. Eeeh, n-a fost mare scofală. Noroc de ai mei, ce aveau drum spre țară. Stând pe un capăt de bordură de trotuar, sub umbra cireșului, obosită și amorțită, am constatat că ziua mea de naștere începuse într-un mod mai puțin convențional. Și m-am bucurat. Toată ziua am fost cu un zâmbet tâmp pe buze, nu pentru că era ziua mea, ci pentru că acel drum cu trenul m-a binedispus grozav. Dacă aș fi mers cu autocarul, nu aș fi dat peste astfel de oameni și nu aș fi avut parte de situații care să mă facă să-mi spun în gând: „Uau! Ce chestie. Da’ cum se poate una ca asta?” CFR, în acea noapte s-a transformat din Căile Ferate Române, în Coincidențe Foarte Reale.
Alexandra Țurnă- studentă
