Plimbându-mă pe la Electric, de curând, privirea mi-a fost atrasă de maiestuosul castel Banffy, sau ce a mai rămas din el. Nu ȋncape ȋndoială că este unul dintre cele mai mari avantaje ale festivalului, chiar şi ȋn forma lui degradată, dar pentru un pasionat de istorie ca mine, e dureros să vezi că se fac atât de puţine eforturi să se readucă la frumuseţea lui de odinioară.
Totuşi, vorbim de o clădire care a folosit ca punct de reper ȋn trecut, fiind castelul familiei Banffy, una dintre cele mai importante familii nobiliare ale Transilvaniei de odinioară.
O veritabilă comoară a timpului, construit ȋn secolul XVI, care ȋmbină diferite stiluri arhitectonice – renascentist, baroc, neogotic, având şi influenţe romantice.
A supravieţuit vreme de câteva secole, până ȋn 1944, când trupele germane i-au evacuat pe proprietari şi au transformat locul ȋn spital militar, iar mai apoi, aflate ȋn retragere, au atacat, jefuit şi incendiat castelul. Astfel s-a pierdut mobilierul, pinacoteca, galeria de portrete şi biblioteca.
Ȋn perioada comunistă, ȋn incinta castelului a funcţionat Cooperativa Agricolă de Producţie a Bonţidei, iar naţionalizarea monumentului a dus la creşterea gradului de degradare a acestuia. Sătenii foloseau cărămizile ca material de construcţie, parcul din incintă ajungând dintr-un loc de relaxare ȋn păşune pentru animale şi sursă de lemne de foc.
Eu ȋi aplaud pe iniţiatorii Electric Castle pentru că au decis să aleagă ca loc de desfăşurare al festivalului castelul Banffy.
Mai ales că, din câte ştiu eu, un anumit procent din ȋncasări merge spre ȋntreţinerea castelului.
Chiar şi aşa, nu mi se pare de ajuns. Ȋntr-adevăr, nu e uşor să reconstruieşti un monument istoric – pe lista de necesităţi aflându-se o mulţime de bani, aprobări, istorici, arhitecţi şi mult timp – dar mi-e greu să cred că dacă am da puţin de la noi nu am reuşi.
Mai ales că, ȋn momentul de faţă, este inclus pe lista Top 100 cele mai periclitate situri din lume, de către World Monuments Watch.
O ȋncercare de restaurare a ȋnceput ȋn 1999, prin parteneriatul dintre Ministerul Culturii României, Institute of Historic Building Conservation şi Oficiul pentru Protecţia Patrimoniului Cultural din Ungaria.
Totuşi, de ce se ştie atât de puţin despre asta şi câţi dintre noi am fi capabili să facem ceva ȋn privinţa asta?
Ne plângem mereu de ţara noastră (că noi nu ştim să facem nimic, că suntem pe drumul pierzaniei) şi dăm vina unii pe alţii, uitând ȋn schimb de oportunităţile pe care le avem chiar sub nasul nostru.
Transilvania e plină de castele şi clădiri istorice aflate ȋn ruină, pe care noi nu ştim să le apreciem şi le lăsăm să se distrugă, deşi, dacă am avea un pic de iniţiativă, am putea creşte nivelul turistic cu mult.
Putem avea un tărâm al castelelor, hrănit de turism. Trebuie doar să vrem.
Alexandra Crișan