Am fost cândva frumoși și tineri …
Aveam la plutonul transmisiuni un coleg, de fel din Urziceni, înalt ca o jirbdie, slab, mai tot timpul înfometat și mai ales însetat. Și setea nu și-o putea stinge cu apă. Pentru tratarea sindromului de sete continuă, cel mai bun tratament natural era vinul. Ăla de butuc, făcut acasă, prin zdrobirea strugurilor din via proprie. Apropos, știți că vinul se face și din struguri? Normal că știți, oamenii normali îl fac din struguri. Ei bine, camaradul ăsta al meu, al nostru, al celor de la Plutonul Transmisiuni din cadrul Companiei de Cercetare a Armatei a II-a Române, fiind postul paștelui, setea mare, decide el după o sumară chibzuință să părăsească incinta unității și să pornească în căutarea licorii bahice, în mioritica localitate Mărăcineni.
Nu am date despre felul în care s-a produs escaladarea gardului unității, cu complicitatea sau fără complicitatea militarului din cadrul Regimentului 3 Geniu Buzău, că ei ne asigurau paza, dar, cert este că la întoarcere, cu bidonul de vin, pică „ezact” în brațele ofițerului de serviciu. La starea pe care o avea la revenire, nu a fost o mirare că a picat în brațele ofițerului de serviciu, nu, mirarea a constat în faptul că putea transporta acel bidon, intact și nu a greșit unitatea. Ofițerul de serviciu, i-a confiscat recipientul și l-a prezentat comandantului companiei, care, l-a chemat pe comandantul nostru de pluton, care a dispus ca întreg plutonul transmisiuni să fie echipat complet pe platoul unității pentru un program de instrucție de dezintoxicare. Că noi ceilalți, nu băusem și nu aveam nimic de-a face cu părăsirea unității fără aprobare, erau detalii fără nici o importanță pentru comandantul nostru de pluton.
După ce am fost verificați regulamentar cu privire la modul de purtare a uniformei și a întregului echipament, plutonierul nostru, zâmbind, cu un zâmbet care făcea să înghețe apa Buzăului, trimite pe unul dintre noi să aducă și ranițele. Așadar, echipați complet, cu armamentul din dotare, saci de grenade, masca de gaze, lopata de infanterie și ranițele în spate, primim comanda de a ne deplasa în pas vioi, spre baza de sport a unității. Acolo, fiecare dintre noi, sub directa supraveghere a plutonierului, punem în raniță câte 10 lopeți de nisip. De unde nisip? Din groapa de nisip, normal. Am uitat să vă spun că noi, cei din compania de Cercetare, nu aveam mantale, noi aveam în dotare scurte.
Când toată lumea a terminat de pus nisipul în raniță, în formație, s-a dat comanda de deplasare în pas alergător, în jurul bazei sportive. După câteva ture, plutonierul nostru, a ordonat:”Pluton, STAI! Pluton, ascultă comanda la mine. Urmează să traversăm o zonă, infestată cu iperită. Pregătiți masca. Pluton: GAZE!”
La această comandă, mâinile noastre, au scos, cu mișcări bine antrenate, măștile de gaze, ne-am descoperit, am pus măștile pe față și asta toți odată, nu așa care cum. Comanda: „Pluton, înainte, pas alergător, MARȘ!”, ne-a făcut să reluăm alergarea în jurul bazei. O pregătire fizică de felul acesta, însemna o distanță de 3 km, din care, minim 1 km, cu masca de gaze pe figură. Deja în luna aprilie, 1990 acest lucru nu mai avea darul de a ne speria prea tare. Aveam o condiție fizică, aproape ireproșabilă, puteam duce destul de ușor distanța. După prima tură de bază sportivă al nostru camarad, cel însetat, începe să se cam împleticească de picioare. Inițial, nu îl luăm în seamă, îl mai și gratulăm cu câteva vorbe meșteșugit alese, legate de relațiile de familie și continuăm alergarea. Doar că „iel” fiind înalt, din fața plutonului, începe să cedeze teren, e depășit rând pe rând de toți ceilalți camarazi și ajunge ultimul. Asta nu ar fi fost poate nimic, dar, începe să rămână tot mai mult în urmă și pe la a treia tură, deja începeam să îl depășim, în timp ce picioarele lui nu îl mai ascultau mai deloc. Mai mult se târa, serios, se sprijinea deja în mâini, iar ochii nu i se mai vedeau prin sticla ochelarilor măștii. Plutonietul se duce la el iritat maxim și îl ia la rost, că de ce se preface, că mai e și puturos, c-o fi, c-o păți … Camaradul, abia respirând îi raportează, respirând cumva ca unul pe punctul de a se îneca, că nu mai poate respira. Verificarea măștii lui de gaze, verificare făcută acolo, pe loc de către plutonier, a relevat faptul că acesta, la momentul în care am primit comanda să pregătim masca, a uitat să scoată dopul de cauciuc de pe cartușul filtrant. Așa se face că lui NU îi venea aer prin cartușul filtrant, iar atunci când expira, masca i se umfla ca un balon, după care se lipea de față. Trebuie spus că măștile erau noi, modelul cu cartușul filtrant aplicat direct pe mască. Noi toți, când le-am primit, ni le-am ajustat astfel încât să nu fie nevoie de a face acest lucru la instrucție. Asta pentru că, modul în care masca era fixată pe față, era verificat de cadre, care, trăgeau de cartușul filtrant. Dacă masca nu era fixată și se mișca, se considera că ești în pericol de infestare, astfel în cazul unui conflict, scădea capacitatea de luptă a unității și evident, urma o pedeapsă la inspirația celui care descoperea neregula. Pentru a evita astfel de situații, masca de gaze a fiecăruia dintre noi, era deja pregătită, chingile de fixare fiind deja reglate.
Când plutonierul a constatat că dopul măștii nu a fost scos și a înțeles riscul la care a fost expus camaradul nostru, dar, implicat și el, cel care comanda programul de instrucție, vă închipuiți ce șuturi în fund și ce potop de înjurături s-a auzit. Momentul a declanșat un val de râs isteric în rândurile noastre, val care nu a mai putut fi oprit deși am executat un marș presarat cu momente tactice și comenzi de tipul:”Salt înainte”, „Culcat”, „Mitralieră inamică la stânga/dreapta”, „Aviație inamică la joasă/mare înălțime”, și ce-o mai fi fost comandat acolo. Instrucția asta, care avea ca scop să ne bage mințile în cap, să ne reamintească faptul că în armată, dictonul „Toți pentru unul și unul pentru toți”, o fi fost el făcut celebru de Alexandre Dumas, dar se aplică și în armata română, s-a încheiat după vreo două ore, timp în care, îmi amintesc și acum, transpirația, a ieșit prin scurtă.
Pentru plutonul transmisiuni, ziua de instrucție s-a încheiat după cele două ore, apoi am primit liber pentru restul zilei, asta însemnând că ne-am curățat armamentul, ne-am primenit ținuta și pe noi.
P.S. Comandantul unității a dispus ca vinul să îl primim la masa de paști. A fost un vin bun, de butuc, pentru care am transpirat din plin, la propriu.
- Poliția Română la 203 ani - 25 mart. 2025
- Poveste de când armata „era armată” - 10 apr. 2024
- Șeful a decis: fără uniformă - 19 ian. 2024
