Poveşti de călătorieVin nemţii! strigau copii în junglă

Vin nemţii! strigau copii în junglă

Vin nemţii! Vin nemţii! Strigau speriaţi copiii din sat, cei mai mici au fugit iute în casele lor. Mirată, am vrut să aflu ce se ascunde în spatele acestei reacţii ciudate.

Păi, vezi, acum ceva vreme, a venit la noi în sat un Klaus. Un alemán pe la 60 de ani. Si acest Klaus tot striga la copiii curioşi care voiau să îi vadă rucsacul, aparatul foto, hainele. Klaus nu îi lăsa să se atingă de nici una din posesiunile sale, să nu le murdarească, să nu le strice. Cum se apropia vreun copil de un lucru de-al lui, Klaus striga şi hâşâia copiletul.

Şi au sosit nemţii (erau de fapt austrieci, însă pentru mica comunitate din jungla peruană nu era mare diferenţă). O doamnă cu soţul si cumnatul ei, toţi cam în jur de 50 de ani. Erau îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu echipament ultra performant, anti umezeală, anti murdarie, anti ploaie, aveau ceasuri şi cuţite elveţiene care durează sute de ani. Piesa de rezistenţă însă era un mic fier de călcat pişcăturile de ţânţari, o unealtă care şi mie mi s-a părut ciudată şi pe care austriecii, mai generoşi decât Klaus, mi l-au dat să îmi calc mâinile şi picioarele acoperite de muşcături. Se pare că intensitatea veninului este redusă de căldură. Cei trei sosiseră de la Tamshiyaku, o comunitate indigenă la vreo 30 de kilometri de Iquitos, unde turiştii năvălesc pentru a participa la ceremonii ayahuasca şi la programe spirituale indigene. Austriecii mergeau acolo de mulţi ani şi încă nu puteau pronunţa corect numele localităţii – îi tot ziceau Tamishaku în loc de Tamshiyaku.

A doua zi am luat cu toţii micul dejun la masa lungă din bucătăria pentru oaspeţi, unde gazdele indigene au pregătit omlete, salată, fructe proaspete. Am schimbat saluturi politicoase, apoi fiecare a mers în treaba lui să descopere jungla cu ghidul lui. Seara, ne-am reîntâlnit la cină. Don Gabino, ghidul meu şi al prietenei mele, stătea cu noi la masă. Austriecii s-au aliniat pe partea cealaltă.

–  Bon provecho ! ne-am urat unii altora şi am început să mâncăm din orezul aburind pe care trona o bucată de peşte proaspăt. Am început să discutăm despre viaţa în junglă, viaţa la oraş.

–  Donde son los indios, îl întreabă la un moment dat femeia pe Don Gabino. Eu şi prietena mea am rămas cu furculiţele în gură şi cu ochii cât cepele.

–  Noi suntem los indios, i-a răspuns politicos Don Gabino, ca şi cum ar fi fost obişnuit cu crasa ignoranţă a străinilor ce îi calcă teritoriul.

–  Ach zo! se miră femeia. Eu credeam că indios umblă fără haine, sunt pictaţi şi au pene…

Se pare că cei 15 ani de vizite la “Tamishaku“ nu îi folosiseră la mai nimic. Dupa atâţia amar de ani de vizite în junglă, încă nu putea să identifice corect un indigen. Ochii îi erau încă acoperiţi de vălul de ignoranţă pe care mulţi dintre noi îl purtăm.

După ce au plecat “nemţii“, îl mai întrebam şi noi pe Don Gabino, la micul dejun: nu vă supăraţi, unde sunt los indios? Si izbucneam toţi în râs. Devenise gluma sezonului.

 

Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.

Mai Multe

More article