După 35 de ani, noile prietenii, rar mai seamănă cu cele care se legau demult, în spatele blocului sau cu copiii din cartier ori de pe uliță. Știu că nu e o noutate și nici nu îmi doresc să fie mai mult decât o poveste frumoasă cu aduceri aminte și fețe care parcă nu s-au schimbat deloc, cu trecerea anotimpurilor și a grijilor.
Datorită socializării online, pentru că trebuie să-i acordăm puțin merit, de ceva ani de zile, ne este mai ușor să dăm de vechi cunoștințe despre care nu mai știm aproape nimic, dar ale căror cuvinte ne-ar aduce o mică bucurie, în cotidian.
Îmi aminteam, într-o seară de decembrie, luna aceea în care faci bilanțuri, ți se înmoaie cumva inima și devii mai darnic și te năpădesc o mulțime de aduceri aminte, de prietenele mele din spatele blocului. Îmi aminteam curtea fără mașini, cu câteva straturi înguste pe care se cultiva ceapă, macriș și pătrunjel; serile de vară cu tații care jucau ping-pong pe o masă cumpărată la comun de locatarii a patru scări de bloc și mamele care povesteau de la geamuri și balcoane, însiprându-se reciproc pentru rețete de preparate fără prea multe ingrediente că magazinele aveau în vitrine doar pastile cu gust de creveți și conserve de pește.
Cel mai bine îmi amintesc, însă, cum ieșeam noi, copiii cu păturile în spatele blocului, cu văsuțe și păpuși, cu toate că după actualul parenting eram trecuți de vârsta potrivită pentru astfel de jocuri. Când am crescut suficient să nu ne mai încânte păpușile inerte de plastic cărăora le scoteam capetele pentru a le îmbrăca, aduceam cărți de joc sau de citit și câte și mai câte.
Am deschis Facebook-ul și am cautat numele vechi ale fetelor. A fost un lanț care s-a legat foarte repede animat de dorința de revedere. S-a organizat prima întâlnire pentru care aveam mari emoții!
A fost neașteptat de natural și, cum era de așteptat, le-am programat pe următoarele, am stabilit repere și ne-am oferit un nume. Grupul nostru fără invidii, cu amintiri comune super faine se numește „Doamnele de 13” pentru că ne vedem în fiecare 13 a lunii, dacă nu e weekend. Recunosc, am fost inspirate de „Doamnele de marți” ale Monikăi Peetz (pe care am și citit-o câteva dintre noi), dar suntem super ok cu acest nume.
Fiecare întâlnire apre ceva diferit, la fel cum erau zilele în spatele blocului. Ne știm de o veșnicie și e foarte interesant să constați că percepția față de celălalt este aceeași, ca atunci când aruncam cu pietre după nuci, cu câteva zile înainte de începerea unui nou an școlar, când ne zgâlțâiam organele interne la săritul elasticului. Pentru mine este terapie, e starea de zen din perioadele fără griji, care reînvie, la fiecare întâlnire de 13. E timpul în care nu joc niciun rol și pot fi, liniștită, EU!
Priviți în urmă cu îngăduință, atunci când aveți timp, găsiți copiii și tinerii care, la timpul vostru, vă erau aproape și încercați o astfel de terapie. Este ceva atât de proaspăt, chiar dacă atât de vechi!
