Pe Emanuel Constantin sau, aşa cum se prezintă chiar dumnealui, Teo Menestrelul – omul cu chitara, îl găsim aproape zilnic pe străzile din oraş. E o figură ce face parte din peisajul devean de ani buni.
Cântă pe stradă, acompaniindu-şi vocea cu acorduri de chitară. Astfel face un ban în plus şi bucură trecătorii, semănând zâmbete pe chipurile lor.
Mi-a plăcut dintotdeauna să cânt şi o fac cu plăcere, spune Teo Menestrelul.
Copiii pentru mine sunt ca nişte îngeraşi. Unii zâmbesc când mă văd, vin la mine şi le cânt cântecele de-ale lor.
Cea mai mare bucurie a mea este atunci când apare un zâmbet pe faţa omului şi îl aud că începe să fredoneze melodia pe care o cânt. Contează mai mult decât leul pe care îl pune în tocul de chitară. Voioşia aceea îmi spune că am făcut ceva bun, nu am trăit degeaba.
Lumea mă respectă în oraş. Cunoscuţii îmi spun « Salut, maestre ! » de fiecare dată când trec pe lângă mine.
A început să cânte pe stradă de Crăciun, în 2003.
La început, când a ieşit pe stradă să cânte nu i-a fost uşor…cânta pentru că nevoia l-a împins într-acolo.
Pe atunci făceam parte dintr-o trupă de teatru de amatori din Deva. Ţineam mici spectacole pe la şcoli, grădiniţe şi oriunde eram solicitaţi.
Prin 2003 , înainte de Crăciun, nu mi-am mai primit banii pentru ultimele activităţi cu trupa. Mă tot gândeam ce să fac. Mi-am spus: “eu ştiu să cânt colinde…” Şi mi-a venit o idee: m-am aşezat în faţa Galeriei de Artă din Deva şi am început să cânt, cu câteva zile înainte de Crăciun.
Am primit o grămadă de bani. Crăciunul meu era salvat. Am anunţat trupa că eu mi-am găsit vocaţia şi le-am spus “la revedere”.
Ca în orice comunitate mică, de la o vreme lumea începuse să vorbească …Teo stă pe stradă…Teo cântă în centru…
Pentru a evita problemele, Teo Menestrelul s-a dus la primărie şi a solicitat o autorizaţie…să fie legal.
Îşi înnoieşte autorizaţia în fiecare an, iar acum se gândeşte chiar să înfiinţeze o asociaţie a cântăreţilor stradali.
Eu cânt aici pentru toată lumea. Îi simt pe cei care mă ascultă, îşi încetinesc pasul când trec prin preajma mea. De auzit mă aud toţi. Numai cei care merg cu căştile în urechi nu mă aud.
Dacă sunt invitat, merg şi cânt şi-n alte părţi. Mă mai cheamă oamenii la aniversări, la ei acasă sau în localuri. Nu am o taxă anume pentru asta. Le spun, când mă întreabă : « Îmi daţi cât vreţi. »
Dar cea mai frumoasă scenă e strada. Dacă spectatorului îi place ceea ce fac eu, vine şi plăteşte biletul. Azi dă un leu, mâine dă un leu, şi, aşa, într-o lună îşi plăteşte biletul la spectacol. Trec 30 de zile şi a ascultat toate cântecele mele, pe stradă, în drum spre serviciu sau în timpul plimbării prin oraş.
Oamenii nu mai au timp să meargă la spectacole, la casa de cultură sau la teatru…
Emanuel Constantin a fost electrician de mină, iar după 1990 a început să activeze în presa locală şi la Teatrul de Revistă din Deva. A participat la festivaluri şi spectacole în toată ţara.
Toate cele şapte arte îmi sunt dragi, aşa am fost construit.
Mi-am făcut meseria de electrician de mină ca să trăiesc. Am făcut liceul minier. Am dat admitere la filologie la Cluj în 1981, dar n-am intrat. Am lucrat la exploatarea minieră de la Certej, până la evenimentele din 1989.
Acum, dacă sunt plecat din Deva o săptămână-două, mi se simte lipsa. Oamenii mă întreabă ce-am păţit, unde am fost. Ceva lipseşte din peisaj când nu se aude cântecul de chitară.
Nu sunt un talent. Sunt un om normal.
Nu cânt orice fel de melodie. Trebuie să îmi placă textul, altfel nu o cânt. Versul trebuie să transmită ceva şi are un farmec al lui. Muzica vine de la sine, după versuri.
Am încercat să scriu poezii, proză scurtă, dar sunt un leneş, recunosc. O proză scurtă o scrii rapid. O nuvelă trebuie elaborată, la roman nu mai zic; e muncă de salahor. De aceea avem mai mulţi poeţi decât romancieri. Marii prozatori au scris şi poezii, dar sunt mai puţin cunoscute.
În momentele dramatice ale vieţii devii poet.
Soţia lui Teo este pictor peisagist şi membră a Uniunii Artiştilor Plastici din 1995. A terminat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”din Bucureşti (în prezent Universitatea Națională de Arte București). A fost profesoară de desen la Simeria, iar acum este pensionată de boală.
Le este foarte greu să supravieţuiască.
Eu ies la cântat. Într-un an am cântat de Crăciun în incinta unui supermarket, la propunerea directoarei. Am făcut o grămadă de bani. Se auzeau foarte frumos colindele acolo, înăuntru.
Acum vine iarăşi iarna… Până acum nu am avut avut probleme, în fiecare iarnă am cântat pe stradă, în ciuda frigului. Dar acum am mai îmbătrânit, nu ştiu cum va fi…
Pentru cititorii Web for Cluj, o urare din partea lui Teo Menestrelul, cu cuvintele bunului său prieten, arh. Mircea Chirică :
« Noroc să vă dea Dumnezeu
Şi fiecare chinez câte-un leu ! »
Menestrelii erau poeţi și muzicanţi din Franța Evului Mediu, deseori ambulanţi, care cântau și recitau versuri acompaniindu-se cu un instrument. Cântau în pieţele publice sau la reşedinţele nobililor, la invitaţia acestora. Erau binevăzuţi de către aristocraţie şi foarte apreciaţi de popor. Mulţi aveau origine nobilă şi erau prezenţi şi în restul Europei, fiind cunoscuţi sub titulaturile de trubaduri (Spania), minesengeri (Germania) sau barzi (la celţi).
Monica Oprişe
Comments are closed.