Dragul meu Cluj,
Îți scriu pentru a nu știu câta oară să-ți povestesc dintre pățaniile mele. Nu știu de ce nu am primit nicio scrisoare înapoi, dar am să aștept. Să nu-ți fie cu supărare, căci eu nu judec, doar observ cu acea curiozitate a unui copil, care descoperă natura pentru întâia dată! Și-n acest proces de observare continuă, am regăsit, acum ceva timp, subiectul următoarei povești pe care urmează să ți-o spun.
Mă aflam cu ceva luni în urmă în Parcul Central, încercând să îmi relaxez mintea, după o perioadă ‘’fulger”. Un vânt ușor cald de toamnă îmi relaxa fruntea încruntată și îmi potolea starea de anxietate. Aveam cam 0 energie, astfel încât mi-am întors cu timiditate capul spre zona pentru exerciții, deși pornisem de acasă tocmai cu gândul de a fi sportivă.
Eram oficial față în față cu terenul „făgăduinței”, ceea ce demonstra deja jumătate din intenția inițială. Mai aveam doar să mă apuc propriu-zis de muncă, însă cineva mi-a atras atenția, înainte să pornesc cu viteza melcului spre bicicletă.
Un domn în vârstă “zburda” fericit pe aparate, făcându-mă totalmente de rușine. Era acompaniat de doi de-o seamă, însă păreau să aibă mai multă energie decât am avut eu pentru ultimii douăzeci de ani.
Am înghițit în sec și am înaintat spre ei, încercând să analizez subtil activitatea lor, când privirea mea a întâlnit doi ochi blânzi, întrebători.
Bună ziua, drăguță! Vrei să folosești aparatul?
A nu! Admiram energia, pare că ați fost activ!
Vorbele mele au adus un zâmbet, dar și o ușoară urmă de melancolie. Domnul avea nu mai puțin de 90 de ani și fusese pilot de vânătoare clujean. A avut de când se știe un stil de viață foarte activ, a iubit orice sport din lume și din păcate, a ajuns să rămână doar cu amintirea anilor activi.
Așa că, pentru a nu lăsa bătrânețea să îi fure trupul, alegea să-și petreacă măcar o oră zilnic în parc și să facă, în ritmul său, exerciții. Prietenii îi împărtășeau din obiceiuri, tocmai pentru că, spuneau ei sportul e sănătos la orice vârstă.
Ce mi-au mai spus, deși știam în sinea mea și acceptam cu rușine, era faptul că tinerii nu mai fac mișcare. Deși timpul este alert, oamenii sunt din ce în ce mai comozi și mijloacele de transport reduc și mai mult din activitatea fizică.
Ușor nostalgic, domnul din fața mea, îmi spunea că și-a dorit o școală de sport, unde să intruiască tinerii, așa cum și el a fost toată viața. Mă privea cu admirație, pentru că părea că am inițiativă, din moment ce eram acolo. Și aveam! Însă înainte să demonstrez, cei trei au hotărât că este suficient pentru o zi și au pornit spre casă.
Nu i-am întrebat cum se numesc, dar îmi sunt lecție de viață și merită o mulțumire!
De aceea, vreau să îți povestesc acest fapt, Clujule, pentru că ei sunt un adevărat exemplu. Nu pot spune că am fost de atunci cea mai activă persoană, dar contează intenția. Sper doar că ei sunt un exemplu pe care îl vor urma și alții.
Până data viitoare, a ta leneșă,
Andra
