Remodelarea urbană a Clujului în secolul al XIX-lea… o amintire plăcută, versus coșmarul actual
Azi, când extinderea Clujului, dar și construirea în zona centrală și pericentrală sunt subiecte de mare interes, aruncăm o privire peste regulile, deciziile, dar mai cu seamă peste pretențiile pe care administrația de altădată le impunea pentru ca orașul să se dezvolte armonios.
Clădirile nou construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și primii ai secolului al XX-lea au avut meritul de a se integra foarte bine în peisajul urban moștenit din secolele anterioare. Deși nu exista un plan urbanistic, „Regulamentele de Construcție” apărute în 1879, 1882, 1889, 1911 și 1916 stabileau modul cum se poate organiza activitatea în construcții. Orașul era împărțit în trei zone: centrală, mediană și marginală, pentru fiecare existând norme stricte de aplicare, atât din punct de vedere al clădirilor, cât și al relației acestora cu strada.
STRADA, CA SPAȚIU URBAN REPREZENTATIV, era cea asupra căreia era îndreptată atenția administrației în stabilirea reglementărilor: obligativitatea aliniamentelor și a regimurilor de înălțime, întâietate în deschiderea de străzi noi și piețe care să fluidizeze dinamica urbană, un interes comunitar care îl submina pe cel privat, încercarea de a schimba înfățișarea rurală a periferiilor, reguli clare pentru deschiderea șantierelor, dar mai cu seamă sancțiuni pentru nerespectarea normelor. Abaterea de la proiectul aprobat, ori lipsa documentației sau a aprobării autorităților, atrăgea demolarea din oficiu a construcției pe calea execuției de către administrația publică, pe cheltuiala beneficiarului.
Încă din secolul al XVIII-lea s-a început demolarea centurii de fortificații medievale, căci rolul lor defensiv era deja depășit, astfel că în secolul al XIX-lea a continuat debarasarea de vechile turnuri și fragmente de zid care blocau arterele principale de circulație ce legau zona centrală de suburbii. Astfel de acțiuni erau specifice majorității orașelor europene care înainte fuseseră întărite cu ziduri și bastioane.
Regulamentele prevedeau că orice construcție putea fi ridicată doar de persoane calificate, adică acestea trebuiau să aibă cunoștințe de specialitate în domeniul întocmirii proiectelor, avizul de construcție era valabil doi ani, iar în cazul în care lucrarea nu a fost începută, el trebuia reînnoit. Totodată, dacă vecinii ridicau obiecții cu privire la construcție sau se opuneau, se încerca rezolvarea pe cale pașnică a diferendului, altfel se trecea la acțiune în justiție, timp în care proiectul rămânea suspendat.
Organizarea unui șantier trebuia făcută fără a deranja circulația generală, materialele utilizate trebuiau să fie durabile, de calitate și neinflamabile, în timp ce finalizarea șantierului implica obligatoriu înlăturarea urmelor și repararea eventualelor stricăciuni ivite în timpul lucrului asupra trotuarului sau carosabilului. Era reglementată și grosimea pereților (în funcție de materialul din care era construit: cărămidă sau piatră), dar și înălțimea camerelor (parter 4,2 m, etajul 1 – 3,60 m, ultimul etaj – 3 m) și recomandarea ca acestea să fie cât mai spațioase. Ieșirile din aliniament erau total interzise, dar era recomandată și alegerea unor culori pentru fațade care să fie de bun gust, evitându-se culorile stridente, „neplăcute ochiului”.
Desigur, pretențiile pentru construirea în cele trei zone erau diferite, periferiile având până nu demult un aspect rural, dar spațiul public era apărat și valorizat, astfel că abuzurile nu-și aveau locul, căci prima binele comun. Regulamentele nu vizau doar ridicarea construcțiilor, ci și prevederi privind sănătatea și igiena publică, securitatea personală în oraș, dar și protecția proprietății, transportul gunoiului menajer și a celui de grajd (din zona a treia), curățenia trotuarelor și interzicerea aglomerării circulației pietonilor prin depozitarea unor materiale pe trotuare.
Ceea ce era interesant era controlul riguros al celor care vizitau orașul, a noilor angajați, orare stricte de funcționare a localurilor și asigurarea liniștii publice. Populația stabilă a orașului era și ea atent supravegheată, iar amenzile pentru abateri erau drastice și se vărsau în casieria săracilor.
Pentru estetica orașului, se urmărea ca înălțimea clădirilor aflate pe aceeași stradă să fie similară. Primăria putea aproba realizarea unor construcții mai mici, doar cu condiția ca parterul construcției să fie în așa fel dimensionat și întărit încât să suporte o supraconstruire ulterioară până la nivelul reglementat, iar cea mai înaltă construcție de pe stradă trebuia să fie cea de pe colț.
Amenajarea Parcului Central a fost una dintre prioritățile administrației încă din 1815, pentru ca zona de loisir specifică orașelor moderne să fie cât mai amplă și mai primitoare. Chiar dacă abia la 22 aprilie 1838 parcul a fost deschis oficial, inginerul Sámuel Hermann a fost însărcinat în 1840 să întocmească un plan prin care parcul să aibă o înfățișare cât mai elevată. Terenul mlăștinos pe care a fost amenajat a fost înălțat prin molozul provenit de la demolările fortificațiilor, iar materialul organic necesar pentru plantarea copacilor a fost rezultat din aratul vechilor piețe de animale (Szécheny și Trencsin), azi Piața Mihai Viteazul și Piețele Avram Iancu și Ștefan cel Mare. Existența spațiilor verzi și a arborilor plantați pe marginea străzilor din centru era obligatorie, existând chiar o comisie pentru înfrumusețarea orașului.
Desigur regulile erau extrem de clare, iar aplicarea lor nu lăsa loc de echivoc, deoarece nerespectarea normelor ar fi dus la disconfort general, iar viața într-un oraș mare poate deveni astfel dificil de gestionat. Regula de bază a acelor vremuri era obligativitatea respectării legilor și transformarea indivizilor nu doar în locuitori ai orașelor, ci în orășeni în adevăratul sens al cuvântului. Era vremea când clujenii și administrația orașului, chiar iubeau Clujul. Transformat azi într-o junglă urbană, orașul pare că se îndepărtează din ce în ce mai mult de ideea de trai civilizat.
Surse info + foto: Agachi, Mihaela, Clujul modern – aspecte urbanistice, UT Press, Cluj-Napoca, 2009 / Kolozsvár Sz. K. Város Épitkezési Szabáyrendelete, 1879 / Vais, Gheorghe – Clujul eclectic, UT Press, Cluj-NApoca, 2009 / Asociația Clujul de Altădată
#AncutaLacrimioaraChis #ClujulDeAltadata
- Turnul Croitorilor de-a lungul timpului - 6 sept. 2024
- Căminul de fete „Blanka Teleki” - 26 aug. 2024
- Insula mică din Parcul Central - 1 aug. 2024
