Jungla este o lume magică. Imensă, întunecată, impunătoare, ea mustește de viață. Jungla este vie – și nu doar în sens metaforic. Indigenii care m-au ghidat prin această lume extraordinară mi-au arătat cum îi citesc ei semnele, mesajele, căci jungla îți vorbește, dacă știi să o asculți. Indigenii nu fac diferența între lumea lor și cea a plantelor, a animalelor. Acolo, în Amazon, cele două lumi se întrepătrund, se suprapun, conviețuiesc.
Pluteam cu cu barca pe un râu îngust, în Amazonul peruan, cu un ghid indigen cocama, Don Gabino. Pe râurile mici pădurea era mai aproape și îi puteam auzi mai bine freamătul, sunetele. Nu durat mult că cineva a început să fluiere prin pădure. Este Panguana (tinamú), zice ghidul. Panguaga este o pasăre destul de comună în pădurile tropicale din America de Sud, un fel de găinușă de pădure maronie, care trăiește pe sol, ea nu este un zburător foarte bun. Dacă aspectul ei este comun, nici o pasăre un depune ouă mai frumoase ca panguana – ouă lucioase, de un albastru turcoaz profund. Panguana are un cântec ușor de deosebit, ea fluieră de trei ori “piu, piu-piu”.
Dacă o imiți, vine aproape, mi-a zis Don Gabino, ea crede că e vreun tovarăș de-al ei.
Și am imitat-o. După câteva secunde am primit răspunsul: “piu, piu-piu”. Fluieratul era mai aproape. Mi-era milă de biata pasăre, pe care o prostisem așa de ușor.
Și jaguarul știe să imite panguana, zice ghidul, așa o atrage cât mai aproape, să o facă pradă ușoară.
Și asta e panguana sau jaguar, întreb eu puțin îngrijorată.
Don Gabino a ridicat din umeri râzând și a continuat să vâslească.
Ascultă! Auzi? Co-co-co-co, co-co-co-co… Este un mic rozător, stă în scorbura lui mai tot timpul. Rozătorul ăsta este un fel de oracol, îmi zice Don Gabino: îl intrebi ceva ce vrei și el îți va da răspuns. Dacă face co-co-co înseamnă că răspunsul la întrebarea ta e afirmativ. Dacă nu îți răspunde, înseamnă că este un răspuns negativ.
În timpul unei excursii mai lungi prin junglă, Don Gabino îmi spuse: pe poteca asta m-a atacat un shushupe. Shushupe este una dintre viperele cele mai temute – este veninoasă și perfidă. Don Gabino mi-a povestit cum într-o seară, se întorcea de la vânătoare prin pădure, chiar pe poteca pe care umblam noi în acel moment. Cum lumina cu lanterna în față, văzu o pereche de ochi. La început a crezut că este vreun rozător, apoi și-a dat seama că era un shushupe. De șarpele ăsta nu scapi așa ușor, el se aruncă după pradă 2-3 metri. Nu îi place lumina puternică și i-a dat de știre lui Don Gabino sunând din clopoțeii din coadă. Gata, șarpele era deja enervat. Shusupele s-a lansat spre Don Gabino, șarpele ăsta chiar fuge după tine, și fiind destul de mare, prinde viteză remarcabilă. Nu se lasă până nu te prinde, pentru că iți ascultă inima. Și Don Gabino a fugit mâncând pământul, o mușcătură veninoasă în pădure este aproape întotdeauna moarte sigură (există o scoarță de copac din care poți să îți faci ceai și să bei imediat după mușcătură, însă noaptea era mai greu de găsit acest arbore și cam dificil de făcut ceaiul). Shushupele îl urmărea cu înverșunare pe Don Gabino. Noroc că s-a gândit să își arunce bluza de pe el în calea șarpelui, derutându-l, făcându-l pentru moment să creadă că l-a prins. Așa a ajuns la râu, s-a aruncat în barcă și și-a găsit salvarea. Avusese noroc, probabil folosise Patiquin, o plantă folosită de indigeni pentru atragerea norocului – însă trebuie să bei ceai de patiquin opt zile ca să funcționeze.
Nenumăratele plante medicinale din junglă își oferă cu dărnicie puterile vindecătoare omului, însă doar dacă omul se poartă cu respect. Am primit și eu o licoare “para todo”, un fel de leac universal, de la vraciul comunității lui Don Gabino. L-am rugat să îmi spună despre fiecare frunză și scoarță înghesuită în sticla de plastic. Și a luat-o de la început, spunându-mi cum în ziua precedentă a ajunat. Dis de dimineață, înainte de răsăritul soarelui, era deja în pădure, ca să culeagă liane și scoarța unui copac necesare pentru “para todo”. Înainte de a culege plantele, el le-a oferit fum de țigară – tutunul este ofranda preferată de spiritele plantelor. Apoi le-a explicat copacilor pentru ce a venit, de ce avea nevoie. Plantele au încuviințat și doar așa el a luat doar atâta cât era necesar, nici mai mult, nici mai puțin.
Ce bine ar fi, m-am gândit eu, dacă și noi, cei de la oraș, am avea un astfel de respect pentru natură.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Halloween-ul în Brooklyn la casa unui dramaturg de Pulitzer - 31 oct. 2022
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
