Cândva țesutul și croșetatul era ceva normal și nelipsit din educația unei femei. Fără de aceste obiceiuri i-ar fi fost cu neputință să fie o gospodină model. Încă de micuțe, deprindeau aceste cunoștințe și era o rușine dacă o persoană de sex feminin nu cunoștea arta croșetatului și a țesutului. Astăzi se păstrează tot mai puțin aceste lucruri, însă am întâlnit o bunicuță care din dragoste pentru nepoții săi încă lucrează, deși are peste 80 de ani, ba mai mult, străinii au plătit pentru a avea în casă lucruri făcute de dânsa.
Am cunoscut-o pe Baciu Ileana, bunica Nănucă cum îi spun apropiații, după ce am văzut câteva lucrări de-ale ei. Modelele sunt unele tradiționale, însă există o pasiune între acele fire de lână pe care cu greu o poți găsi în produsele de la tarabele din târgurile de profil. Ne-a întâmpinat cu drag într-o cameră caldurosă și deși în fața anilor se sprijină într-un baston, nu continua să ne zâmbească și să ne arate bucuria că lucrurile dedicate nepoților, au ajuns vedete printre străini.
Când am întrebat-o cum a început acest model de afacere, ne-a povestit melancolică de nepoții ei. Sunt toți împărțiți în diferitele colțuri ale Europei, iar pentru a le face câte o bucurie când se întorceau în concediu, le croșeta fie câte o geantă, fie câte o vestă sau chiar câte o pereche de papuci de casă. Nu erau lucruri neobișnuite pentru ei, căci deși acum trăiesc în societăți diferite de cea a noastră, anii de bază în care au deprins minunățiile vieții, i-au petrecut în România. Diferența de aborbare a lucrurilor s-a văzut în momentul în care ei le-au arătat străinilor obiectele făcute de bunica lor și primite în dar. Aici totul s-a schimbat, iar prima comandă a venit direct din Germania. Când am întrebat-o ce a simțit, ne-a spus că nu i-a venit să creadă, iar în ochi îi se citea emoția, deoarece era ceva uimitor ca lucrușoarele ei să treacă granița pentru niște străini de familie. Cât despre prima comandă, a fost compusă din perne, ghetuțe și un set de căni croșetate cu tot cu farfurioare.
„A fost pentru prima dată când a ieși altceva decât îmbrăcăminte din acele mele. Ce puteam să simt decât bucurie și în același timp un gust amar căci ducem în alte țări ceea ce ar trebui să păstrâm aici. Am trăit o viață înr-o casă pe lângă care treceau zilnic străini, căci nu stăteam departe de Cheile Turzii, însă niciodată nu mi-a trecut prin minte să le arăt că ceea ce poartă copiii mei sunt făcute de aceste mâini. Erau mereu foarte bine îmbrăcați, cu haine scumpe, și presupuneam că nu avea cum să-i intereseze.” , ne-a mărturisit nostalgică.
Și iată că îi interesează, căci în momentul în care noi am fost pe la ea, mai avea puține lucruri, căci pe lângă Germania, pe listă s-a mai adăugat și Italia și Spania. Nu se gândește să își extindă afacerea, ci doar să le demonstreze celor de alt neam, că românii nu trăiesc în corturi sau în copaci, ci au o istorie și o cultură proprie, care deși neexploatată, este una superbă și demnă de a fi cunoscută de către toți.
După atâtea discuții despre nepoți dorul îi se citea pe chip, și de emoție a început să lucreze. Făcea o șosetuță de lână, doar se aproprie sărbătorile și ce cadou poate fi mai frumos decât unul făcut cu atâta dragoste. Lucrează încă pentru familie, căci este una mare, plină de nepoți și de strănepoți. Fiecare are câte o pereche de șosete sau cioci cum se spune în Ardeal și o straiță(geantă), pentru perioada colindatului. Din locul de unde vine dumneaei, copiii colindă în seara de Ajun, îmbrăcați în straie populare, cu opinci, la care trebuie neapărat șosete de lână și cu o străicuță în care își adună darurile.
Își amintește și acum de epoca în care era copil si împreună cu sora ei și ceilalți prunci din sat, îmbrăcați în cele mai falnice veșminte, porneau la colindat cu drag. O făceau pentru că așa era obiceiul și nu pentru a câștiga bani. De altfel, atunci erau răsplătiți cu mere, nuci și colăcei. Cu un glas tremurând, ne spune că acum se aud din ce în ce mai rar voci colindând pe uliță.
Am lăsat-o lucrând, căci mai sunt câteva săptămâni până la Crăciun și ne spunea zâmbind că trebuie să încerce un nou model de cizmuliță, cel pentru cadouri folosit în filme, căci trebuie să se adapteze cerințelor venite din partea nepoților, strănepoților și nu numai.
Am plecat cu o fărâmă de speranță că obiectele venite din locul de unde se naște veșnicia nu vor fi uitate și ba mai mult vor fi prețuite la adevărata lor valoare, căci sunt o fărâmă din demnitatea națională românească.
- Madridul și cum m-a cucerit el - 11 sept. 2019
- Și Moșul mai greșește….ghetuțele - 18 dec. 2018
- Cum se schimbă iubirea odată cu aplicațiile de întâlniri - 30 nov. 2018
