Când a fost ultima oară când aţi făcut ceva spontan, fără să staţi pe gânduri? Când aţi spus: eu vreau să fac asta şi, fără nicio ezitare, aţi şi trecut la acţiune?
Să ieşiţi la o plimbare pe coama dealului, să salutaţi străinul din colt sau pur şi simplu să ieşiţi la o cafea… ȋn alt oraş?
Acum câteva zile mi s-a făcut o poftă de linişte ȋn compania unui ceai sau cafele calde, undeva departe. Aşa că m-am urcat ȋn maşină şi am plecat.
Două ore mai târziu, după câteva gropi, câţiva kilometri de autostradă şi muzica preferată ȋn boxe, am ajuns la poarta cetăţii Alba-Carolina. N-a fost nici prima şi cu siguranţă nu va fi nici ultima dată când ajung acolo. Se ȋnserase deja şi ne apropiam de finalul unei zile toride de vară, dar asta nu ne-a oprit pe mine şi pe amicii mei din a ne intra ȋn rolul de turişti vero.
După o masă copioasă, am pornit ȋn aventură – am cercetat aproape fiecare colţişor al cetăţii – era deja trecut de ora opt şi foarte multe locuri erau ȋnchise, dar asta nu a fost o problemă. Am bătut străduţele ȋn lung şi-n lat, am descoperit noi locuri şi treceri printre clădiri – Alba-Carolina te poate surprinde de fiecare dată, atâta vreme cât ȋi permiţi să facă asta.
Centrul era plin de lume, dar cumva, nu era agitaţie. Parcă peste tot, prin aer, plutea un sentiment de linişte şi calm, menit să ȋţi alunge orice grijă. Briza uşoară care bătea te adâncea parcă ȋn misterul locului şi te transforma pe tine, un simplu călător, ȋntr-un personaj al poveştii ce se numeşte Alba-Carolina, cetatea ȋn şapte colţuri.
Ne-am aşezat la o terasă cu gândul de a ne ȋntregi povestea cu care am pornit la drum. Ne-am comandat un cappuccino şi două ceaiuri cu denumiri ciudate, dar foarte bune. Acolo am putut să observ.
Fiecare om de acolo părea rupt ȋn propria lui poveste, dar totodată părea ca şi cum ȋntregea un tablou al unui loc special al Transilvaniei. Cei doi bătrânei cu nepoţelul lor care s-au oprit să bea un espresso sub lumina lunii. Doi soţi plimbându-se agale ţinându-se de mână. Două fete bucurându-se de seara caldă de vară, alergând ȋn jurul unei statui. Băieţii care le priveau de pe bancă ȋn timp ce fumau o ţigară.
Şi totul se definea ca fiind un soi de agitaţie liniştită – nu ştiu cum altfel aş putea să o explic. Ce ştiu sigur e că sigur mă voi mai ȋntoarce, căci e un loc care te ȋncarcă de energie şi care ȋţi dă ocazia să fii un observator.
Asta ȋnseamnă să vizitezi un loc – să ȋi observi oamenii şi sentimentul lui, să-i cercetezi toate cotloanele şi colţurile, toate străduţele, cafenelele şi clădirile. Un loc se defineşte prin poveştile pe care le scrie.
Aşadar, te invit să faci şi tu o năzbâtie ca asta. Crede-mă, nu ȋţi va părea rău!
- Ce faci când nu ştii ce să faci? - 3 iul. 2020
- Hai să-ncingi o horă cu arta, la Muzeul Satului din Cluj - 19 iun. 2020
- Povestea unei altfel de veri - 22 mai 2020