Am fost cândva frumoși și tineri …
Copiii mei au făcut sport de mici, dansuri și fotbal. Alexandru a făcut dansuri și fotbal. Octavian doar fotbal. Nu despre practicarea fotbalului vreau să vorbesc ci, despre o întâmplare pe care am trăit-o, despre o întâmplare cu și despre polițiștii de frontieră, despre munca lor de zi cu zi. De fapt, despre două întâmplări că vorba aia, „e mai multe”.
În prima, eram în Ungaria, la Dorog, după un turneu de dansuri. Dorog, e un oraș foarte fain, de graniță, pe malul drept al Dunării. Un oraș cu o catedrală superbă și un pod peste Dunăre, un pod care face legătura cu țară vecină, Slovacia. Ungaria și Slovacia, țări membre U.E., noi încă nu la vremea poveștii. Vizităm orașul și inevitabil catedrala unde am urcat până sus, la cupolă, de unde am văzut tot orașul mergând roată în jurul cupolei. De acolo am văzut podul și orășelul slovac de peste Dunăre. Așa se face că în mod firesc, mergem să vedem și podul care era și loc de trecere a frontierei. Mi-a cășunat mie că aș lua o bere slovacă dar cum să treci dincolo. Așa se face că prietena noastră cu care eram, „Koty unguroaica”, merge la polițistul de frontieră maghiar și îi spune ce și cum, „cela”, ne studiază atent, zice: „ok” și ne roagă să așteptăm. Merge la polițistul de frontieră slovac, „vorovesc” între ei și ne fac semn să mergem, să ne apropiem. Pe pod, deasupra Dunării. Slovacul ne arată pe ceas că putem trece și rămâne timp de 4 ore, cât e tura lui și ne lasă să mergem. Am vizitat și orășelul slovac, am băut o bere și am făcut câteva cumpărături, „suvenire”, dar și câteva beri. Ne-am încadrat în timp, evident. La întoarcere cei doi polițiști de frontieră ne-au urat o zi bună, zâmbind. Mi-a rămas în minte zâmbetul lor, nu zambetul ăla protocolar, nu zâmbetul ăla oficial, ci zâmbetul lor de oameni mulțumiți și fericiți că au ajutat alți oameni să aibă o experiență frumoasă, o zi în care niște turiști români au putut depăși barierele legale pentru a se bucura de vizitarea celor două orașe, Dorog și Durovo trecând peste podul Maria Valeria care unește cele două comunități, ungară și slovacă.
A doua poveste este despre ai noștrii polițiști de frontieră și cei maghiari. Trebuia să „merem” la un turneu de fotbal în sală în Ungaria. Undeva lângă graniță, aproape. Octavian era în pașaport la noi. Evident că abia în seara dinaintea plecării, constatăm, Alex a văzut de fapt, că valabilitatea fotografiei ca să zic așa, era expirată de câteva zile. Dau câteva telefoane la Poliția de frontieră și cei de acolo îmi spun că nu se poate face nimic. Mă încăpățânez și plecăm totuși cu echipa. La vamă îl mut pe pitic în mașina personală și prezint actele polițistului de frontieră român. Evident vede „problema”, ne întreabă încotro mergem. Îi „esplic” ce și cum, în timp ce polițistul de frontieră maghiar stătea cuminte lângă al nostru. Îmi termin pledoaria, iar el, polițistul de frontieră se uită la cel maghiar care îi face semn să îmi dea actele și să mergem mai departe. Știa română și a înțeles despre ce este vorba. Nu a întrebat decât cât stăm în Ungaria. Ne întorceam ziua următoare. Ne-a urat succes. Mergem, participă copiii la turneul de fotbal și revenim în țară. La vamă, o polițistă de frontieră româncă și un polițist de frontieră maghiar, verifică actele. A noastră vede neregula, mă cheamă și pe un ton ridicat, amenințător chiar, mă întrebă unde am fost, când și cum am trecut granița și pe unde. Îi „esplic” ce și cum, ea nimic, va lua măsuri și actele mele rămân la ea. Polițistul de frontieră maghiar care o însoțea, îi cere actele le verifică, mi le întinde și îmi urează drum bun. A noastră a avut un moment de șoc, l-a privit năucă dar când el i-a spus în română:”Ieri au intrat, astăzi se întorc, au fost la un turneu de fotbal … lasă-i în pace”. Și m-a lăsat. Am fost „ciufut” la rândul meu și doar lui i-am urat „Servici ușor!”.
Niciodată nu am înțeles de ce uneori unii „e pătrunși” de importanța misiunii lor dar uită să fie oameni, să fie umani, să facă și să vadă diferența între „unii” și „alții”. De ce unii pot și alții nu, când e atât de ușor să înveți de la cei de lângă tine. Trebuie doar să vrei.
- Poveste de când armata „era armată” - 10 apr. 2024
- Șeful a decis: fără uniformă - 19 ian. 2024
- Incidente și accidente rutiere - 23 aug. 2023
