Legăturile de familie sunt perimetrul în care se formează energia și predispoziția noastră emoțională, ca ființe ale unui sistem la care ne vom raporta toată viața noastră, încă de la naștere.
Să spunem că în mod aparent, poate nu e mereu vizibil ochiului liber, capcanele emoționale în care uneori suntem prinși sunt de natură afectivă cu rădăcini în copilăria timpurie sau adolescență. Materialul invizibil ce blochează, în anumite cazuri evoluția și viața noastră de zi cu zi, de cuplu sau cea cu propriii noștri copii, este natura psihogenetică, provenită deseori din traume și evenimente marcante în relațiile cu părinții.
Părinții au rolul de a fi coordonatori în viața noastră. Ce ne facem atunci când aceștia acționează orbește unor convingeri sociale greșite, se supun unor roluri duble și devin sclavii unor dependențe sau a unor acte de abuz?
Conștient sau inconștient comportamentul părinţilor noştri lasă urme grave și dureroase în traseul nostru de dezvoltare afectivă, implementând în softurile copiilor mecanisme dureroase, precum frica, anxietatea, durerea, disperarea, angoasa, chiar ura sau neputința.
Traumele emoționale din copilărie sau adolescență destabilizează și îi derutează, în general, pe toți fiii şi fiicele, pe parcursul vieții. Astfel, copiilor le vine deseori greu să se simtă valoroși, încrezători în propriile forțe sau puternici în a-și creea destine independente, din cauza unei îndatorări ce a derivat din relația parentală.
Din aceste considerente, pe măsură ce copiii devin adulți ajung, poate, tot mai des în conflict cu părinții lor sau, dacă au crescut într-un stil supus, în care nu a existat loc de exprimare liberă a emoțiilor și părerilor personale, atunci e posibil ca manifestarea dureroasă să fie resimțită sub forma unei îndatorări emoționale.
Deși copilul a devenit adult, merge în continuare „acasă”, să facă curat, să ducă alimente, să lucreze grădina, să o ajute pe mama sau pe tata, indiferent dacă este nevoie sau nu, doar pentru că așa trebuie, așa se face sau aşa e frumos. Sunt şi cazuri în care fostul copil, actualul adult căsătorit, mai întâi se oprește la mama să mănânce și apoi merge acasă să își vadă copiii și soția.
Deseori astfel de adulți trec peste propriile nevoi și ajung să dezvolte suferințe psihice sau să intre în conflict cu partenerii lor de viață, din cauza unor astfel de comportamente.
Cele mai frecvente moduri prin care se produc traumele emționale le voi enumera mai jos şi, totodată, vă voi oferi şi câteva mărturii ale unor persoane care au trecut prin experiențe dureroase cu părinții lor.
Abandon
Prin neimplicare emoțională, chiar dacă părintele este acasă, el nu este prezent emoțional și nu inițiază acțiuni de conectare și/sau relaxare, precum: joacă, timp liber petrecut împreună prin activități sportive, plimbări sau activități recreative. În cazul în care, în mod frecvent, nevoia de conectare este inițiată mai mult la dorința părintelui nu și a copilului, atunci, acesta din urmă, va percepe comportamentul adultului ca fiind intruziv și abuziv, iar la maturitate copilul devenit adult dezvoltă un tipar de atașament anxios-evitant.
Sentimentul de abandon apare și prin absența frecventă sau îndelungată a părintelui de acasă. Printr-un astfel de comportament părintele lasă mesajul că nu este interesat de familie și de copil ca persoană, că nevoile personale și lucrurile sunt mai importante decât oamenii și relațiile de familie.
Lipsa de responsabilitate personală sau asupra propriei vieți de adult
Atunci când un părinte nu se îngrijește și de calitatea vieții sale personale, cum ar fi relația din cuplul marital sau aspecte de sănătate fizică și/sau psihică, ci doar de problemele de serviciu, spre exemplu, copiii trăiesc suferințe foarte mari. Aceştia nu învață cum să transforme mai târziu în viață un impas într-o soluție sau cum pot să ajungă de la conflict la o comunicare mai bună sau de la o durere emoțională la un echilibru.
Copiii ajung să simtă neputință, teamă, de multe ori şi din imposibilitatea de a-şi ierta părinţii.
„Eu și tatăl meu am avut o relație foarte apropiată, chiar spre dependență emoțională. Părinții mei nu se mai înțelegeau de ceva timp, însă eu îmi veneram tatăl, îl admiram pentru ce era el. Am luptat mult pentru a primi și eu de la el apreciere și iubire și credeam că fără el voi fi în mare pericol. La un moment dat, când încă era foarte tânăr, pe la 40 de ani, a suferit un grav atac de cord, iar medicii i-au dat foarte puțin timp de trăit. Când timpul prezis de medici se apropia, tatăl meu a făcut o depresie majoră şi a decăzut total. Nu știu ce s-a întâmplat cu el. A început să bea foarte mult și a devenit un om violent. Își punea sănătatea în pericol, dar și pe noi. Pentru mine a fost cumplit și foarte greu de îndurat. Eram disperată să dau un sens la toate acestea, dar mă zbăteam ca încă să mai păstrez în mine un pic de iubire pentru el. Vedeam cu ochii mei cum se sinucide, se distrugea și se transforma în ceva total necunoscut. A fost groaznic. Era extrem de agresiv și dramatic.”
Consumul de alcool, în mod abuziv, a cel puțin unuia dintre părinți
Acest lucru naște multă insecuritate emoțională, angoasă și frici exagerate. De multe ori, copii deveniți adulţi şi proveniţi din astfel de familii, simt că nu este suficient cât fac, vor mereu să demonstreze ceva, nu se simt valoroși în propria viață, sunt nefericiți aparent fără un motiv anume și exemplele ar putea continua.
Violența fizică și verbală plus critică exagerată la adresa copiilor
„Mama mea era mereu nervoasă, violentă și se comporta abuziv cu mine. De fapt, nu îmi amintesc, vreodată, ca ea să fi fost altfel. Obișnuia mereu să mă critice, să mă bată. Se descărca pe mine pentru a se calma. Când eram mică, nu aveam puterea să mă feresc de ea, dar apoi, după ce am mai crescut, mă apăram fugind fizic de ea. Am crescut cu o stimă de sine foarte scăzută și eram o persoană care căuta atenție cu orice preț din toate părțile, acceptare sau aprobarea celor din jur. Credeam că nu eram bună de nimic.”
Abuz verbal cu conotație sexuală și cu adresare jignitoare sau judecativă la adresa tipului de gen
Aceste aspecte nasc deseori confuzii în identitatea de gen (în a fi băiat sau fată), lupte interioare puternice, furie, tendința de a fi în permanentă concurență cu sexul opus și de a condamna persoana de același sex. Cele mai frecvente situații le întâlnim la fete.
„Toate comportamente abuzive ale tatălui meu mi-au creat o imagine de sine foarte negativă. Multă vreme nu am înțeles ce se întâmpla cu mine. Eu credeam că sunt așa cum spune tata, îmi reprimam feminitatea care însemna vulnerabilitate, neputință, obiect sexual, a fi folosită de toți în propriul beneficiu. Inteligența era o trăsătură masculină, iar mama era cea proastă și el cel deștept. Am încercat să fiu androgină, nu masculină, nici feminină și am început să lupt cu bărbații pentru a fi validată. Simţeam acut nevoia ee a fi luată în seamă și a-mi manifesta demnitatea.”
Toate aceste mărturii sunt doar o parte din ceea ce se petrece în viețile multor familii cu copii. O altă faţetă neplăcută e faptul că părinții tind să atragă copiii în conflictul lor marital sau să își dispute lupta pentru putere prin copii. Din păcate, studiile au arătat că astfel de părinți rareori își pot vedea greșeala și, astfel, nici nu se angajează ulterior în procese de vindecare emoțională, precum psihoterapia şi evită posibile ulterioare clarificări, în faţa copiilor, atunci când aceștia devin adulți.
Din acest motiv, unele conflicte și răni se transmit transgenerațional, mai departe, și copiii rămân uneori tributari acestor probleme. Cel mai bun lucru, pentru cei care trec prin astfel de traume, este să își vindece rănile personale și să înceapă a-și asuma propria viață, făcând diferențierea între ei, acum ca adulți și părinții lor.
Psihoterapeut sistemic Valentina Şimon
Sursa foto: https://unsplash.com/
- Line-up complet la Wonder Family Fest 2025 - 3 feb. 2025
- Când iubirea de oameni îţi aduce bucurie - 26 dec. 2024
- TRADIȚII DE IARNĂ 2024 – Târg de Crăciun la Cluj - 6 dec. 2024
