La sfârşitul anului trecut am dat peste o carte pentru copii, în limba engleză, pe nume “I wonder”. M-a atras foarte tare titlul, deoarece sunt o persoană căreia toată viaţa i-a plăcut să se întrebe. Apoi am văzut că oameni ale căror cercertări le admir, precum Daniel Siegel sau Goleman, au numai cuvinte de laudă la adresa acestei cărţi. Aşa că am decis să o cumpăr.
În timpul unei plimbări cu mama sa, Eva îşi pune întrebări despre o serie de mistere, precum ciclul vieţii şi universul. Ea învaţă că este în regulă să spună “nu ştiu” şi descoperă că există lucruri la care nici măcar adulţii nu au răspunsuri. “I wonder” este o carte care consideră curiozitatea copiilor ca fiind baza tuturor tipurilor de învăţare.
Este prima carte care tratează cu atâta seriozitate, importanţa lui “nu ştiu”. Eu am fost învăţată să am răspunsuri la toate întrebările care mi se adresează şi nu am fost învăţată să zic “nu ştiu”. Sau, dacă am zis “nu ştiu”, nu m-am simţit tocmai confortabil cu asta. Ca atare, am decis că vreau să traduc această carte şi să o fac accesibilă şi pentru copiii noştri. Unul din darurile cele mai importante pe care îl putem face copiilor noştri, este curajul de a spune “nu ştiu”. De aici începe învăţarea!
În practica mea terapeutică am întâlnit deseori frica a spune “nu ştiu” sau de incapacitatea de a tolera incertitudinile din viaţa de zi cu zi (nevoia imperioasă de a avea răspunsuri la toate întrebările). Nu am acordat însă atenţia meritată acestui “nu ştiu”. Până la cartea “I wonder”.
O dată cu publicarea acestei cărţi în România, mi-a fost solicitată părerea legată de beneficiile lui “nu ştiu”. Ciudat, nu? Căci de mici am fost învăţaţi că “nu ştiu” are doar dezavantaje…
Astfel, am început să mă gândesc la subiecte precum:
– Societatea şi ce încurajează ea. Trăim într-o societate care ne presează să avem toate răspunsurile. Resimţim un disconfort şi ne este greu să spunem “nu ştiu”. Este un deziderat să avem răspunsurile la toate întrebările care ni se adresează. Presiunea socială este mare şi suntem recompensaţi doar atunci când avem un răspuns, nu şi atunci când spunem că nu cunoaştem răspunsul. În momentul în care spunem “nu ştiu”, suntem parcă priviţi dezaprobator şi uneori ni se anulează întreaga valoare. De aceea evităm întrebări sau inventăm răspunsuri. Facem asta fie din frică, fie de ruşine. Atunci când ne este frică că nu ştim răspunsul la o anumită întrebare, devenim preocupaţi să scăpăm de acel discomfort, mai degrabă decât să fie motivaţi să învăţăm ceva. Ni se fură astfel bucuria de a fi curioşi.
De-a lungul vremii am avut clienţi aflaţi în procese de terapie sau optimizare personală a căror teme de lucru erau tocmai a spune nu ştiu. Sigur apoi analizăm situaţiile, sentimentele şi exersăm toleranţa la nu fi perfecţi.
– Căutăm certitudini. Vrem răspunsuri chiar şi atunci când nu ne ajută cu nimic găsirea acelor răspunsuri. Dar facem asta pentru că nu suportăm să nu ştim. Toleranţa incertitudinii (aplicat sigur în diferite contexte) este un exerciţiu util.
– Copiii nu sunt învăţaţi să zică “nu ştiu”. De la adulţi învaţă că este absolut necesar să aibă toate răspunsurile. Văzându-ne pe noi, adulţii, că avem toate răspunsurile, ce învaţă oare din asta?
– Ciclul învăţării. Dacă nu ştiu, devin curios să aflu. Curiozitatea mă face să explorez. Explorarea mă duce la descoperire. Faptul că am descoperit ceva, îmi provoacă plăcere. Plăcerea vă îndeamnă să repet acel lucru. Repetiţia duce la achiziţia unor abilităţi. Abilităţile pe care le am îmi dau încredere în mine. Faptul că am încredere în mine, mă face să am o stimă de sine optimă. Stima de sine optimă îmi oferă un sentiment de siguranţă. Sentimentul de siguranţă mă face să explorez şi mai mult.
“Nu ştiu” este baza curiozităţii iar curiozitatea este baza cunoaşterii.
Wow, nu este păcat să le furăm efectiv copiilor şansa de a fi curioşi? Pentru mulţi copii însă, curiozitatea dispare. Pierderea curiozităţii duce la un viitor negat. Potenţialul nostru – emoţional, social şi cognitiv – este exprimat prin cantitatea şi calitatea experienţelor noastre. Un copil mai puţin curios îşi face mai puţini prieteni, se va alătura unor grupuri sociale mai puţine, va citi mai puţine cărţi, etc. Acum vă rog să vă gândiţi la sistemul nostru educaţional şi de asemenea, la ce fel de jucării cumpăraţi copiilor voştri.
- Dăm răspunsuri şi îi învăţăm pe copii ce să gândească şi nu cum să gândească. Atunci când ni se adresează o întrebare, dăm repede răspunsul şi prea puţin îi invităm pe copii să ne spună cum gândesc ei. Cât de des întrebăm: “tu ce părere ai”?
- Inteligenţa emoţională şi incertitudinile. Goleman a spus că un indiciu al inteligenţei emoţionale este să te simţi sigur pe tine chiar şi atunci când nu ai toate răspunsurile, atunci când lucrurile din viaţa ta sunt incerte. Dacă ne gândim la ciclul învăţării descris mai sus, este logic, nu?
- Lista drepturilor personale. Un instrument cu care lucrez în procesele de psihoterapie sau cele de optimizare personală, este tocmai o listă a drepturilor. Printe drepturi precum “să solicit ce doresc” sau “să comit greşeli şi să nu fiu întotdeauna perfect”, există şi dreptul de a spune “nu ştiu” sau dreptul de a-mi schimba opiniile. Aceasta înseamnă că am dreptul să mă întreb, să caut răspunsuri şi mai am dreptul să caut răspunsuri noi atunci când cele vechi nu mă mai mulţumesc sau să mă răzgândesc. O listă completă a drepturilor personale găsiţi aici: http://playfullearning.ro/articol/lista-drepturilor-personale
Vă doresc să fiţi curioşi!
Autor: Alexandra Gorea şi Adina Tritean – Centrul Playful Learning, www.playfullearning.ro
- Mami, tu când mă cerţi, mă mai iubeşti? - 17 iun. 2015
- Prinți, prințese și dragoni în mijlocul Clujului - 2 iun. 2015
- Atunci când obişnuinţa ia locul iubirii - 1 iun. 2015
