Într-o seară de sâmbătă, eu și Marius, colegul sectorist din Gruia, am fost planificați să suplimentăm, evident în schimbul trei, forțele de ordine publică pe raza Secției I Poliție. Așa se face că ne prezentăm amândoi la ora 21.30 la bază pentru intrarea în schimbul trei, preluarea armamentului, instructajul la intrarea în schimb, consemnul postului, mă rog, ălea, ălea, știu cei de meserie ce și cum. La repartizarea în zone, evident că noi am fost aleși să patrulăm în cartierul Gruia și am primit un ajutor, un coleg și câinele lui de serviciu.
Aveam pe atunci BFL-ul, Dacia noastră „Bleu Mamaia”, așa se numea culoarea și îmi amintesc și acum că după ce am semnat în registru, coborâm să facem joncțiunea cu cățelul, care, astepta cuminte în holul de la parter. Când intrăm în hol, văd „cățelul”. O namilă de Ciobănesc german, namilă, la propriu. Mă uit la câine, mă uit la coleg. Îi cunoșteam câinele de serviciu. Iar namila nu era acel câine. Era aceiași rasă dar nu era „acela”. El, colegul, îmi vede privirea întrebătoare dar, discret, îmi face semn să tac. Tac, ce să fac, dar hotărât ca odată ieșiți din „casă” să cer lămuri suplimentare. Le-am primit fără să le cer, „namila” era în pregătire la el, colegul fiind și dresor în timpul liber. Și ești sigur că va face față? Că nu vom avea probleme cu el? Sigur, zice. După o scurtă pauză, adaugă, destul de sigur. Ei bine, la afirmația asta, m-am simțit ca în bancul cu câinele și ardeleanul care în timp ce sta pe-o laiță, la poartă, având un câine pe șanț, e întrebat de unul ce trecea pe drum, dacă câinele lui mușcă. Ardeleanul, zice că nu, omul încearcă să mângâie câinele și potaia îl mușcă de mână. Omul, cu mâna sfâșiată, îi reproșează: „ai zis că nu mușcă”, iar în purul și nevinovatul stil ardelenesc, răspunsul a venit năucitor, „câinele meu nu mușcă, dar aista nu-i câinele meu”.
Cu aceste gânduri, ne îndreptăm spre mașină, nu, nu aveam mașină de serviciu pe atunci, mergeam cu mașina personală și îi zic colegului că nu îi las namila pe bancheta din spate. În portbagaj cu ea. Cu namila. El e de acord și pornim la drum spre zona noastră de patrulare. Nu apuc să fac mai mult de 300, 400 de metri că ne izbește un miros puternic, acru … bă frate, ați botezat careva, ceva, zic către Marius și cățelar. Nu, vine răspunsul sec, dar trage pe dreapta că sigur a vomat cățelul … trag pe dreapta, deschid portbagajul și în mijloc trona o vomă cât China. Treaba ta, câinele tău, tu cureți. A curățat dar nu vreți să știți ce miros era. În timp ce se făcea toaletarea mașinii am văzut că namila era liniștită, și, la comanda „șezi” s-a întins cuminte și doar prin ochii aproape închiși, urmărea acțiunea de curățare. Parcă nici nu era acolo, părea un robot deconectat de la energie. După ce mașina a fost readusă la stadiul în care puteam să ne continuăm activitatea, mergem la pasajul gării, o zonă de interes operativ, ne facem simțită prezența și până sorbim o cafea, analizând pe retină fauna din pasaj, câinele, la comanda „șezi”, s-a deconectat din nou, impasibil la ce era în jurul său. Asta e de bine mi-am zis eu și l-am anunțat pe coleg că namila poate sta pe bancheta din spate, lângă el, namila nu a așteptat invitație specială, conformându-se rapid și cred că am și sesizat în ochii lui o strălucire de bucurie.
Plecăm de la pasaj și Marius își amintește el brusc că la Hotel Napoca, este o nuntă la care ar fi trebuit să participe, nuntă la care mirii și mulți dintre invitați, erau foști colegi de-ai lui de liceu. „Hai să mergem să-i salut”. No, hai să mergem. Intrăm toți patru , noi și namila adică, patru, că de aia se numește patrulă, în hol, namila primește comanda „șezi” și se deconectează de la tot ce era în jur. Mă rog, așa am crezut noi, sau eu, cel puțin. Era impasibil la cei care treceau, la cei care se opreau să îl admire. Impasibil. Dar, doar în aparență. De ce aparență? Pentru că, la un moment dat, pe hol, apare o femeie, prietenă cu Marius și când îl vede, exclamă cu bucurie „Marius” și vine spre el, cu brațele deschise pentru al îmbrățișa. Marius cu spatele la câine, eu și colegul, cumva în lateral. Fără să realizăm când, ce sau cum, câinele, țâșneste de jos, pe lângă Marius, direct peste femeie. Instinctiv, Marius, îl prinde de ceafă și îl trage înapoi în timp ce colegul intervine și îi dă comanda „șezi”. Totuși, namila ajunsese la femeie și doar intervenția promptă a lui Marius a făcut să nu o sfâșie. Incidentul nu a avut alte urmări, femeia a înțeles că mișcarea ei bruscă a fost interpretată de namilă ca un gest de agresiune asupra omului în uniformă, pe care el știa că trebuie să îl protejeze.
Atunci am înțeles că, deși în aparență namila părea deconectată de la ce se întâmpla în jur, avea de fapt simțurile în alertă și era acolo. Trup și suflet, era acolo. Că ei te iubesc necondiționat, indiferent dacă îi ții în portbagaj sau pe banchetă lângă tine. Că îți sunt alături oricum, oricând, oriunde. Colegul nu mai este, câinele, cu siguranță că nu mai este, dar undeva acolo sus, probabil că și acum sunt în patrulare. Doar ei doi, eu și Marius încă mai avem aici treburi de rezolvat.
- Poveste de când armata „era armată” - 10 apr. 2024
- Șeful a decis: fără uniformă - 19 ian. 2024
- Incidente și accidente rutiere - 23 aug. 2023
