De ziua copilului, ne-am întors în timp cu 20, unii cu 30 sau 40 iar alții chiar cu 50 de ani. Am închis ochii preț de câteva minute și ne-am amintit zilele minunate în care eram și noi copii… Și gândurile au început să prindă culoare și emoție.
Amintirea copilăriei are iz de ploaie de vară și miros de tei.
Când nu eram pe stradă cu ceilalți copii schimbând abțibilde Turbo și sărind elasticul, bunicii mă găseau în gutuiul din curtea plină de frăguțe și agrișe.
Energie, aer curat, câmpuri generoase de grâu și margarete au fost peisajul ce mi~a încântat perioada năzbâtiilor nevinovate.
Prietenii, zâmbete, pufarine, inocență.
Diafilmele pe care mi le punea mama, erau un festin pentru imaginația și creativitatea mea, ajungând în locuri spectaculoase, dincolo de real.
Răbdarea tatălui când mergeam la pescuit sau la cules de ‘bureți’ , curiozitățile dezvăluite, sunt bucurii ce le port cu mine și în prezent.
De la părinți și bunici am dobândit niște valori care vor dăinui la infinit.
Acum, m-aș întoarce în trecut pentru a le mulțumi pentru clipele minunate ale copilăriei.- Patricia
Mai toate amintirile frumoase din copilăria mea sunt din curtea bunicilor, de la țară. Primul lucru, când coboram din mașină, dupa 6 ore de drum, abia așteptam să mă descalț si așa rămâneam toată vara, mai puțin duminicile când bunica mă încălța în pantofiorii de biserică. De multe ori ne ascundeam, împreună cu fratele meu, de bunici.
Făceam multe năzdrăvănii. Una, care îmi e dragă tare e despre cum ne preparam noi cea mai „gustoasă” cină. O dată pe săptămână, bunicul fierbea cartofi, din cei mici, in cazan, pentru purcei, să le amestece cu păsat și altele. Normal, cartofii nu erau spălați. Noi, luam două castronașe din bucătărie, o lingură de margarină și sare. Furam crumpi din cazan (ceaun), îi curățam de coajă (măcar atât :)), îi zdobeam cu furculița, amestecam ingredientele și, mulțumiți peste măsură de plating:), mâncam pe săturate. Nu îmi amintesc să ne fi căzut rău la stomac pentru că, săptămâna următoare, abia așteptam o nouă cină „a la carte”.-Alina
Trebuie să recunosc, am fost foarte surprins când l-am întâlnit pe Pinocchio. Da, aveam 10 ani și ajunsesem în atelierul sculptorului Geppetto. Chiar dacă se întâmpla puțin timp după Ziua Copilului, mereu îmi aduc aminte cu această ocazie că, pentru câteva momente, am fost într-o poveste.- Alex
Mi-e dor să merg la bunici. Mi-e dor să fiu din nou „buricul pământului”.
Când ai bunici, ai copilărie adevărată. Când bunicii pleacă, ei pleacă împreună cu copilăria ta. Indiferent de vârstă. Cu ei răsare soarele, cu ei viața e perfectă, cu ei ești cel mai important om de pe planetă. Doar cu ei îți poți face toate poftele și toate nebuniile din lume par lucruri normale.
Copilăria are nevoie de bunici.– Renata
Amintiri din copilăria Cluj Web Story cu Alex, Ema, Lăcrimioara, Patricia, Alina și Renata