Francezii au o vorbă, „Qui s’aime se taquine”. Însă dacă privim aşa o relaţie, e mult prea superficial. La o analiză atentă, putem observa, cu claritate, că lucrurile nu sunt deloc roz între partenerii unui cuplu care se ceartă.
Asadar, cei ce se ceartă, se iubesc mai mult? Să vedem ce spun specialiştii…
Ei bine din punct de vedere psihologic, lucrurile nu stau chiar așa.
Cearta sau conflictul nu pot fi scoase din contextul personal în care se desfășoară, respectiv în cuplu sau familie. Totuși, sunt câteva caracteristici principale care influențează, aproape de fiecare dată, debutul și menținerea unui conflict:
a) Starea psiho-emoțională a unui partener.
Dacă unul dintre partenerii de cuplu prezintă disfuncționalități la nivel emoțional, stări psihice nerezolvate de-a lungul timpului, atunci, acestea se vor menține ca factor de risc declanșator în relația prezentă. Cei ce se simt aproape permanent încărcați sau sunt foarte anxioși vor avea nevoie constant, ca la un moment dat, să-și descarce stările, căutând inconștient de cele mai multe ori să provoace scandal pentru a se debarasa de încărcătura emoțională.
b) Convingerile personale sau ideile legate despre cum se trăiește în viața de zi cu zi, în familie sau cuplu.
Diferențele de opinie între parteneri sunt şi ele factori declanșatori pentru o ceartă. Astfel putem vorbi despre percepțiile fiecăruia despre situațiile ivite, despre creșterea copiilor, felul în care se mențin relațiile cu familia de origine și/sau ce anume intră în rolurile și atribuțiile soțului/soției.
Comunicarea este mereu influențată de tiparul gândirii, de mecanismele inconștiente folosite de fiecare în parte, atunci când încearcă să se facă înțeleşi. Eroarea și tensiunea cresc, pentru că, de regulă, partenerii se orientează pe stabilirea dreptății după un criteriu logic. Ei bine, această metodă va da greș, în majoritatea situaţiilor. Seturile de de convingeri și înțelesuri, la nivel mental, nu acționează independent de starea afectivă. Ele se formează în copilăria timpurie, în contextul zilnic al vieții din familia de origine, pe baza experiențelor avute și pe modul în care adulții familiei au trăit propriile adevăruri despre viață.
De exemplu, acum 30-40 de ani, majoritatea adulților considerau că educația și disciplina se fac cu bătaie și că pruncul trebuie să știe de frică, altfel nu ascultă. În prezent, într-un cuplu tânăr, unul dintre părinţi, se întâmplă să creadă că e nevoie de blândețe și multă înțelegere, iar celălalt, că e nevoie de fermitate prin duritate manifestată. În astfel de situaţii, părintele dur este, cu precădere, fostul copil agresat verbal sau fizic de părinţii lui. Când, în relația lui de părinte, cu copilul său, anxietatea crește prin solicitare intensă, părintele are un risc mai mare de a deveni la rându-i un disciplinator rigid, sever, care poate chiar și lovi copilul în unele cazuri.
c) În încercarea de a avea un dialog reușit partenerii insistă pe comunicarea la nivel verbal.
Prin asta, fiecare dorește să se facă auzit, înțeles şi ascultat. Dar, din păcate, se ajunge la a utiliza tiparul acuzator de comunicare, îngreunând major și blocând comunicarea, în sine. Când fiecare spune ce anume nu îi convine la partener, se produce deseori atacul la persoană. Acest mecanism nu mai lasă loc unui proces de comunicare liber și nealterat.
Fără să realizeze, partenerii intră într-o luptă pentru putere și, mai ales, pentru a-și apăra propriile sentimente; pentru că, nu-i așa, “sinele fiecăruia este important chiar dacă nu ne luăm apărarea în cel mai sănătos mod cu putință”.
Astfel, dacă te plângi frecvent de partenerul tău, înșirând defecte şi nemulţumiri, în timp, se ajunge la distanțare emoțională, relația se răcește și partenerii obosesc psihic și emoțional, pierzându-și speranța că lucrurile pot fi diferite. Practic, ambii uită să se exprime ferm dar civilizat despre felul în care se simt, cu adevărat.
De exemplu, soțul poate afirma: “Acum ești fericită că a venit maică-ta la tine, în sfârșit și că o să spele ea și o să calce?” (ton ironic – agresivitate mascată, frustrare, furie). În realitate, soţul se poate simţi deseori criticat de soție că nu o ajută în casă cu treburile zilnice.
Soția poate răspunde: “Ești un bădăran insensibil, știi că nu e așa”. Soția, cel mai probabil, a resimțit, la nivel emoțional agresivitatea, frustrarea soțului, însă nu a dat feedback despre ce simte. E posibil să se fi simţit atacată și atunci s-a activat un mecanism defensive, iar la rândul ei, a repetat un mecanism de interacțiune disfuncțional și s-a apărat atacând la rându-i.
Astfel, partenerii ajung să-și alimenteze stările negative unul altuia, în loc să facă clarificări.
Tentația de a lua personal ceea ce auzi și de a intra în defensivă e mult mai mare ca disponibilitatea la dialog. De aceea, de multe ori, fiecare partener trebuie să își rezolve individual, mai întâi, prin terapie, anumite seturi de emoții.
Efortul cel mare în procesul de schimbare este să înveți să-ți susții cuvintele declarative aliniate și cu o emoție reală, adevărată. Atunci devii credibil în fața celuilalt și dialogul capătă conținut.
Potrivit era ca soțul să spună: “Îmi e greu să colaborez cu mama ta. Mă simt agitat în preajma ei. Aș prefera să fim doar noi doi”; iar soţia să răspundă: “Înțeleg, și eu mă simt uneori agitată însă am nevoie de ajutor. Cred că ar trebui să discutăm mai pe îndelete despre asta, să negociem. Propunerea mea e să mă ajuți de două ori pe săptămână la cumpărături și să duci copiii la școală dimineața. Ce părere ai?”
Desigur că dialogul poate continua și observați cum anume lasă mai mult loc pentru un proces de creștere, permite schimburi de păreri de idei. Este flexibil atât prin atitudine, cât şi prin intenţia partenerilor de a negocia.
Majoritatea persoanelor se condiționează, pentru a trăi, de o falsă stăpânire de sine.
d) Preferințele și obiceiurile individuale, sunt deseori motive de dispută și provoacă o serie de cupluri la a evidenția sau adânci diferențele de opinie.
Până la a se întâlni, ca pereche, fiecare dintre parteneri a crescut individual și a avut parte de propriile experienţe în mediul și contextul de viață în care s-a definitivat, ca persoană, cu bune și rele. Problema intervine când, în cuplu, fiecare dintre parteneri e convins de propria varianta de adevăr.
De asemenea, este posibil să nu fi avut niciunul dintre cei doi modele de adulți de la care să învețe cum să gestioneze diferențele.
Însăși conceptele sociale despre viață spun că potrivirea trebuie să însemne similaritate. Însă ceea ce eu cred, ca specialist, e că mai degrabă ar fi indicat, ca uneori, să se ia în considerare și complementaritatea în cuplu. Adică, diferenţele să fie folosite ca un mod de completare, în relație şi nu ca “muniţie” în lupta pentru a avea aceleași dorințe, păreri şi viziuni. Desigur, și această parte este esențială, însă, pe lângă atracție, anumite aspecte ale relației pot fi construite conștient, precum tipul de interacțiune.
Nu cred că cineva se naște cu bunăvoință, disponibilitate sau reziliență. Toate acestea sunt caracteristici ce se dobândesc, se învață în timp. Fără ele, multe relații nu rezistă și nici nu pot evolua, ci partenerii ajung mai repede la conflict, se obișnuiesc să simtă suferință. În acelaşi timp, se instaleză distanța emoțională pentru că cei doi au nevoie să simtă ceva intens şi, astfel, se apelează inconștient la conflict pentru a simți ceva sau pentru a verifica reciprocitatea sentimentelor. Astfel, se creează un cerc vicios şi, din acest motiv, unele cupluri găsesc împăcarea în intimitatea sexuală, dar nu neapărat se iubesc mai mult.
Articol oferit de Valentina Şimon, psiholog sistemic pentru cupluri şi familie
