Era mijlocul lui septembrie, când copiii încep școala. La noi, vară târzie, cu zile însorite ce te-ndeamnă să stai afară să te bucuri de lumină și seri în care vântul adie ușor printre frunzele încă verzi ale copacilor, trezind dorul în suflet, dorul de ființă, dorul de noi înșine, dorul de acel ceva măreț ce suntem și de care adeseori uităm, prinși în mrejele existenței noastre liniare.
Eram împreună, trei femei de vârste diferite, cu experiențe diferite de viață, și totuși, atât de asemănătoare! Zâne deghizate, fără a o ști măcar. O căutam pe cea de-a patra, să ne conducă prin misterioasa Țară a Luanei. Fără ea n-aveam nicio șansă să pătrundem în tainicul tărâm spre a atinge vechi secrete ce scrijelite stau în piatră, de milenii. O căutam pe Liana, cea aleasă de strămoși să lumineze spre-a cunoaște tuturor fărâme de istorie prinse-n straturi vechi de chihlimbar.
Liana… Luana… nume de zeu, aflarăm noi. Zeu ce sălășluise odată aici, în Țara Luanei din Munții Buzăului. Sub îndrumarea sa oamenii construiseră aici o cetate falnică, de lumină, vegheată chiar de Soare și frumoasă cum alta nu-i, se spune. Dar invidia vecinilor porni un război ce distruse cetatea de lumină a Luanei. Tainele sale sparte fură, în bucăți. Iar cei ce cunoșteau misterul înălțării sale ziditu-l-au în inimi, spre-a renaște într-o zi, din suflete de oameni.
Cu umbre și povești în minte, frânte de oboseală, eu și însoțitoarele mele poposim spre a nopții reculegere la o căsuță din satul Găvanele, comuna Bozioru, spre odihnă până-n zori, când vom porni la pas pe traseul numit „Drumul Luanei”, să vedem cu ochii noștri grotele despre care auzit-am doar povești.
Dar, pare-se că n-am ales la întâmplare locul nostru de popas, Căsuța Luanei. Pășim în curte printr-o poartă mare, de lemn, iar calul nostru cel viteaz (un Duster alb ce ne-a purtat din București până aici) îl „priponim” chiar la intrare. În întunericul din jur abia ghicim mici colțuri de poveste, flori, picturi și pietre așezate-n colțuri de grădină. Gazdele ne-ntâmpină zâmbind, cu gem dulce de căpșuni și se retrag apoi, discret, lăsându-ne în taina nopții și-n magia căsuței ca de basm pe care o vom explora în zori, după odihnă.
Căzurăm într-un somn profund, fără vise și ne trezirăm dimineața, fără a avea nevoie de alarmele setate pe telefoane. Ne simțeam odihnite, fusese un somn regenerator după lunga zi dinainte. Și acum ne bucuram de frumusețea ce se regăsea la fiecare colț în Căsuța Luanei, în răcoarea proaspătă a dimineții.
Peste tot, frumusețe. Oamenii aceștia puseseră câte o bucățică din sufletul lor în orișice detaliu. Flori, pietre așezate ca-n grădini japoneze, decoruri pictate pe pereți, la colțuri de ferestre. Un vis oare? Realitate. Căsuță de basm cât se poate de reală. Savurăm cafeaua de dimineață în acest decor, îmbăindu-ne parcă în toată dragostea din jur. Dragostea de frumos, de artă, de natură, dragostea de casă.
În vecini e școala. Iar asta parcă mă transpune-n timp, la casa mea de la poalele Retezatului. Și acolo aveam vecină școala… Oare asta e magia ei, pe lângă frumusețe? Să te-ntoarcă-n timp, spre ale tale amintiri? Spre ce porți în suflet, parte din tine? Hm… magică, zău așa, căsuța asta!
Dar musai să pornim la drum, deși am mai fi stat. Ne-așteaptă ceva cale pân’ la grote, sus, în munți. Lăsăm un gând bun, mai multe chiar, pentru a noastre gazde și Căsuța magică a Luanei, ne luăm „calul” și ne continuăm călătoria, păstrând în suflet locul de popas.
(Va urma)
Monica Oprișe
- Malta, insula de miere (IV) - 23 sept. 2019
- Malta, insula de miere (III) - 9 sept. 2019
- Malta, insula de miere (II) - 28 aug. 2019
