La 20 de km de Câmpulung, în judeţul Argeş, între satele Cetăţeni şi Coteneşti, se află schitul Cetăţuia Negru Vodă, cocoţat în vârful unor stânci ce par imposibil de atins cu picior omenesc. Un loc înconjurat de mister ce păstrează urme ale prezenţei umane pe aceste meleaguri din vremuri străvechi.
În prezent aşezământ monahal, plasat strategic pe Valea Dâmboviţei, pe drumul de acces spre culoarul Rucăr-Bran, a servit de-a lungul timpului drept adăpost şi loc de rugăciune în vremuri de răstrişte a domnitorilor români Negru Vodă, Vlaicu Vodă, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Matei Basarab sau Constantin Brâncoveanu.
De asemenea, aici a fost centru religios dacic şi una dintre cele mai vechi cetăţi dacice de zid cunoscută până în prezent în Sudul Carpaţilor.
Străbătând Valea Dâmboviţei, prin comuna Cetăţeni, la un moment dat, când ţi-arunci privirea-n sus observi o turlă întunecată ce împunge spre cer din vârful stâncilor.
Mintea începe să lucreze cu rapiditate: cobori privirea la drum, iar te uiţi în sus… Chiar este real? Sunt numai stânci pe vale, e abrupt, imposibil să fie drum până acolo, dar ţepuşa-i sus de tot. Cum a ajuns acolo? Pur şi simplu nu poţi trece mai departe, ştii că trebuie să te opreşti să vezi.
Urmează o parcare, imediat pe dreapta cum vii dinspre Bucureşti, o cafenea, câteva case şi o mulţime de copii. Autocare pe punctul de-a pleca, turişti. E clar, pe aici se ajunge sus.
Opreşti, cobori la aer, treci peste zecile de oferte de a ţi se „păzi” maşina venite din partea micilor „gardieni” deghizaţi în copilaşi şi treci podul ca s-o apuci în sus, pe cărăruia ce duce la locaşul din vârful stâncilor.
Schitul Cetăţuia Negru Vodă
Drumul până la schit nu e uşor, urcă în serpertine abrupte, dar e bătut bine de pas de om. Troiţe şi icoane de îngeri albaştri încremeniţi te însoţesc pe cărare.
Iar sus, dai de trepte mărunte pe care stă scris: „Călătorule, adu-ţi aminte de moarte. Moartea este lângă uşă.”
Cam înfricoşător la prima … citire. Treci peste scris, peste trepte şi ajungi în curtea pavată unde te întâmpină o troiţă ridicată în 2010 de către Asociaţia Prezent! „pentru lupta, suferinţa şi biruinţa românească Părintelui Pimen Bărbieru şi Haiducilor Muscelului – grupul de luptători anticomunişti Arsenescu-Arnăuţoiu”.
Pare pustiu totul, nici ţipenie de om, deşi pe cărăruia care ducea sus se perindau multe persoane. Dar câteodată ajungi acolo unde îţi propui şi constaţi că eşti singur, fără nici unul dintre cei pe care i-ai întâlnit pe drum, nimeni care să îţi distragă atenţia sau cu care să împărtăşeşti experienţa ce îţi aparţine numai ţie.
În faţă e bisericuţa veche amenajată în stâncă, iar la dreapta e cea cu vârful ţepuşă ce se vedea de jos, din vale de pe drum, construită în stil maramureşan. Aşa se explică de ce aşezământul are două hramuri, lucru neobişnuit: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii.
Placa de marmură aşezată pe peretele „bisericii-ţepuşă” informează: Acest sfânt locaş, cu numele Cetăţuia, care de la Negru Vodă îşi are începutul, a fost şi în trecut schit de călugări şi pe vremuri grele loc de scăpare pentru voievozii ţării, însă, cu trecerea timpului, a cazut în ruine, ajungând chiar adăpost vitelor. A fost restaurat şi înfrumuseţat, cum se vede, cu cheltuiala şi osârdia robului lui Dumnezeu preotul econom Gheorghe Moisescu, paroh al bisericii Domneasca din Câmpulung, ajutat de ieromonahul Agatanghel Andriţoiu, de la peştera Stânişoara Argeş, şi fratele monah Nicolae Băcioiu, de la peştera Ialomicioara, în anul 1915-1916. S-a sfinţit în 22 iulie 1923, spre veşnică pomenire.
Ctitorul mănăstirii nu a fost încă stabilit cu certitudine. Se crede, totuşi, că principalul ctitor al mănăstirii a fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. (…) Cu toate acestea, tradiţia locală susţine că primul ctitor a fost Negru Vodă, urmele paşilor acestuia rămânând imprimate în piatra muntelui, alături de ale doamnei sale, Margareta. Biserica din peşteră, atribuită voievodului Negru Vodă, a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung Muscel, care a fost prima capitală a Ţarii Româneşti. Schitul Cetăţuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care, în anul 1595, după lupta de la Călugăreni, a trecut prin aceste locuri.
Crucea Dorinţelor şi urmele de uriaşi
Legenda spune că Negru Vodă, venit din Ţara Făgăraşului, a fost întemeietorul Ţării Româneşti şi deseori şi-a căutat sălaş aici, la cetăţuie, în vremuri de restrişte. Margareta, soţia lui Negru Vodă, în timp ce se afla refugiată aici şi crezând că soţul ei a murit în luptă, şi-a dat drumul de pe stânci de durere. Se mai spune că în stâncile pe care păşeşti spre Crucea Dorinţelor, aflată în vârf, au rămas urmele celor doi parteneri, Negru Vodă şi soţia sa cu nume de floare, Margareta. Întâi urme uriaşe, apoi din ce în ce mai mici, în trei rânduri.
Crucea Dorinţelor e-nfiptă în stânca de la Negru Vodă iar de ea atârnă năframe de diferite culori, legate de credincioşi spre a le purta dorinţele în cele patru vânturi, spre cer. „Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ…” răsună-n mintea mea, întâmplător. Adie uşor vântul acolo sus şi cuprinzi cu privirea toată valea şi munţii dimprejur.
După ce ţi-ai aruncat dorinţa-n zare, în vânt, cu rugăciunea sufletului, cobori încet, cu grijă, printre adăposturile modeste ale monahilor, treci pe lângă chipurile de eroi şi sfinţi ce se descompun în soarele apusului şi sub intemperiile vremii, şi ajungi iar la bisericuţa din stâncă, spre alte taine ale locului.
Bisericuţa din stâncă
În bisericuţa din peşteră totul e mic şi pare rece. Feţe-njumătăţite urlă din piatra acoperită cu picturi din vechime, unele cu autori necunoscuţi. Peisaje de neînţeles în frânturi dezgolite. Sunt două încăperi şi altarul, din care în perioada verii izvorăşte un fir de apă ce se spune că e făcător de minuni, asemenei icoanei Sf. Maria cu Pruncul. Şi multe lumânări ce ard încălzind stânca rece. În spaţiul mic din interior restrânsă e calea prin care pătrunde lumina ce străluceşte în întuneric, prin ferestruici săpate în stâncă de oameni.
Iar uşa din lemn sculptat de mâini pricepute separă bisericuţa de lumea de-afară scăldată de razele soarelui sau de lumina lunii, raze ce mângâiau paşii uriaşi rămaşi în stâncă ai strămoşilor noştri din vechime, care şi-au coborât sufletele în rugăciune pe aceste meleaguri.
O bisericuţă veche din stâncă, o biserică nouă din lemn şi o Cruce-a Dorinţelor sus, cu năframe în vânt… Şi paşi… mulţi paşi care te poartă şi spre chilia Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel şi-apoi spre Cavalerul Trac de pe stâncă, din spatele bisericuţei.
Peştera Moşului şi Cavalerul Trac
Semne, picturi şi icoane stau laolaltă în chilia numită „Peştera Moşului”; se spune că sfântul şi-a găsit odihna de veci aşezându-se în mormântul pe care şi l-a săpat singur în grotă; deasupra capului şi-a scris 1638, somnul fiindu-i păzit de firea necuvântătoare, adică de un păianjen, care a ţesut în jurul trupului său o pânză ca un epitaf.
Despre reprezentările scrijelite pe pereţi unii spun că sunt semne ale unei scrieri străvechi, ce n-a fost încă descifrată… Urmele din stânca de sus ar putea fi paşii unor uriaşi ce au trăit aici înaintea dacilor. Locul a fost vieţuit din vechime ne-o spun toate dovezile de aici.
Şi legământ va fi, de rânduiala se va ţine, nimic nu va lipsi, răsună înţelegerea a trei pustici care-au vieţuit la Negru Vodă în vechime, transmisă prin tradiţiile locului şi scrisă pe icoanele de sus.
Silueta Cavalerului Trac, la care ajungi pe o cărare după ce-ai ieşit din Peştera Moşului, nu spune nici o vorbă, păstrează misterul.
Ne lasă pe noi să visăm la trecut, să-i descoperim tainele împletind vechi istorii şi poveşti despre sfinţi care ucid balauri, călări pe cai albi, ca prinţii din basme, purtând flamura victoriei în luptele pe care le ducem în noi, tăcând, rugându-ne căzând în genunchi în locuri mici şi reci, cu uşi de lemn prin care intrăm în întuneric spre a trece înapoi în lumină, după ce ne-am ucis bestiile prin cunoaşterea şi prin dragostea noastră, ridicându-le spre cerul albastru.
Cobori cu mintea zbârnâind de atâtea informaţii, cu sufletul plin de impresii, de mistere ce nu-şi află încă dezlegarea. Laşi în urmă şi cărări şi stânci şi gardieni jucăuşi, insistenţi. Şi porneşti iar la drum, mai bogat cu această experienţă, încredinţat fiind că Munţii Carpaţi îşi revarsă încet a lor taine, în timp, prin drumuri şi văi şi prin vânt, pe culmi pe care păşesc oameni ce ştiu să umble pe nori.
„Moartea este lângă uşă. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte.”
(Foto: Monica Oprişe)
Monica Oprişe – ULBS
