Biblioteca Universității are un aer aparte, dat nu doar de construcția în sine care este sobră și impozantă, ci și de funcționalitatea extraordinară, gândită acum mai bine de un secol și chiar de legendele despre fantomele care trântesc uși sau scot cărți de pe raft.
În momentul inaugurării, biblioteca era cea mai modernă din țară și una dintre cele mai mari, mai dotate, mai bine structurate și organizate biblioteci din centrul și estul Europei.
În urma concursului național lansat în anul 1904, arhitecții budapestani Korb Flóris și Giergl Kálmán au fost desemnați pentru a realiza acest grandios proiect care urma să adăpostească biblioteca universitară propriu-zisă și colecțiile Muzeului Ardelean. Astfel, între 1906 și 1909 fața actualei Piețe Lucian Blaga s-a schimbat semnificativ prin construirea acestei clădiri monumentale cu acces facil atât din piață, cât și de pe Str. Clinicilor.
Depozitul general de carte a fost conceput ca un corp relativ izolat, aflat în partea nordică a edificiului, pe principiul că posibilitățile de extindere sunt mult mai ofertante în cazul corpurilor independente, atunci când fondul de carte crește semnificativ. Operativitatea în livrarea cărților a fost gândită la modul cel mai strict, depozitul fiind gândit cu ascensoare la fiecare scară. Sistemul ascensoarelor cu troliu necesare pentru transportul cărților, funcționează și astăzi.
O caracteristică a acestui proiect era faptul că s-a adoptat sistemul „bibliotecii închise” care presupune o separare totală a sălilor de lectură de depozitul de carte, relația dintre ele fiind asigurată de personalul de specialitate. Exista o abatere în cazul Muzeului Ardelean, situat la etajul al doilea al imobilului, unde documentele erau depozitate în spațiul sălii de lectură, fluxul cititorilor fiind mult mai redus iar angajații putând să supravegheze mult mai bine activitatea din sală.
În depozitul general de carte, lungimea totală a rafutrilor depășea 9 km, păstrarea exemplarelor făcându-se în cele mai bune condiții.
Deși inițial era prevăzut un corp al locuințelor, din rațiuni economice s-a renunțat la idee. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, clădirile publice erau proiectate să înglobeze și locuințe ale funcționarilor, pe principiul că prezența permanentă a conducerii în sediu garanta funcționalitatea deplină a instituției și atenta supraveghere a personalului.
Cel mai important spațiu al parterului era ocupat de sala de lectură, având capacitatea de 200 de locuri. În total, la inaugurarea din 1909, biblioteca putea asigura condiții optime de lectură pentru 252 de cititori (200 în sala mare, iar restul în sălile de lectură specializate). La acestea se mai adăugau cele 100 de locuri ale sălii „bibliotecii populare”, o unitate distinctă în cadrul bibliotecii, adresându-se publicului din afara sistemului universitar. Această sală avea un nivel de confort mai redus decât al celorlalte săli, locurile pentru citit fiind dispuse pe șase perechi de mese, cu câte opt locuri fiecare. Schema de segregare era tipică pentru începutul secolului al XX-lea, când spațiile adresate elitelor intelectuale sau sociale erau clar delimitate de cele ale oamenilor obișnuiți.
Dincolo de funcționalitate, locul este încărcat de mister, datorită legendei care vorbește despre frumoasa Anna Wesselényi, mare iubitoare de lectură și cunoaștere, moartă la 20 de ani, care în scurta-i existență nu a apucat să-și desăvârșească educația și astfel se spune că bântuie și acum prin sălile și depozitele bibliotecii. Și fantoma unui fost bibliotecar recrutat în Primul Război Mondial pare să strice liniștea sălilor, dar aceste amănunte nu fac decât să sporească apetența publicului pentru spațiul Bibliotecii Centrale Universitare.
Dr. Ancuța Lăcrimioara Chiș – Manager Asociația Clujul de altădată
