Apa, bat-o vina

Deşi îmi pusesem viața în mâna lui timp de o săptămână, cât avea sa dureze drumeția prin acel colț îndepărtat al junglei unde Columbia, Brazilia şi Peru îşi dau mâna într-o regiune de o frumusețe inegalabilă, ceva îmi zicea să nu mă încred sută la sută în ghid. De cinci zile înaintam prin încâlcişurile pădurii, cu fiecare pas afundându-ne în locuri bătute doar de sălbăticiuni invizibile. Eram trei aventurieri – eu, prietena mea şi un neamț găsit într-un hostel din Leticia – plus ghidul local, un brazilian mic şi pirpiriu a cărui privire şireată îmi lăsa mereu o undă de nesiguranță.

Pe la miezul zilei eram doborâți de căldură – aerul umed încălzit de razele soarelui tropical mă făcea să mă simt învelită într-o patură groasă, fierbinte. Noroc că terenul era cât de cât plat, înaintam automat, cu creierul înfierbântat incapabil de a da comenzi bune membrelor. Doar trunchiurile groase sau pârâurile care curgeau în râpe adânci şi mâloase prezentau obstacole care ne solicitau fizic. Eram obosiți. Unde e lacul? îl întrebăm pe ghid. Nu avusesem cum să cărăm cu noi apa pentru o săptămână aşa că ne bazam pe ce găsea ghidul prin junglă. Imediat ajungem la locul în care ne vom instala tabăra. Peste vreo două ore, adică “imediat”, am ajuns. Mi-am aruncat rucsacul greu pe pământ şi m-am îndreptat spre malul lacului. Pădurea se înghesuia până la apă, vegetația de la mal trasând o linie mlăştinoasă în jurul lacului. Mă aplec deasupra apei. Suprafața cenuşie era o oglindă aproape perfectă. De sub chipul meu au apărut doi peştisori albaştri cu punct negru pe coaste, tulburându-mi imaginea şi apa. Pfff, apa asta mâloasă e imposibil de băut. Nici măcar nu m-aş fi spălat pe dinți cu ea.

Ghidul desfăcu o oală de aluminiu de pe rucsacul său şi se îndreptă spre lac, afundă oala în lichidul vâscos şi o aduse lângă vreascurile pe care tocmai le aprinsese. O fierbem şi o să fie bine, zise el fără să clipească. Eu apa asta nu o beau, am refuzat categoric. Ai zis că este şi un izvor lângă lac, unde e? Puțin mai departe, zise el iritat. Făceam greva setei, dar ştiam că nu voi rezista mult. Gura îmi era uscată, transpirasem toată ziua şi nu pusesem picătură de apă pe buze. Luă altă oală şi dispăru dupa un rând de tufe dese.  Ceva îmi zicea că ghidul nu avea chef să bată încă câțiva kilometri să ne aducă apă de izvor. L-am urmărit cu prietena mea, l-am văzut cum s-a apropiat de malul lacului, apoi nu l-am mai zărit, din cauza desişului. În cinci minute apăru cu oala plină de apă: Uitați, apă de la izvor. De lene sau de grabă nici nu o mai puse la fiert, singura modalitate de a te asigura cât de cât că e oarecum potabilă. Delfin, amicul neamț care ne însoțea, credea în orice cuvânt al ghidului pe care îl considera din oficiu un om corect. Delfin, i-am zis în engleză, să nu ne înțeleagă ghidul, omul ăsta ne minte, nu bea din apa asta, aşteaptă să fiarbă. Dar Delfin nu îşi imagina cum un om pe care l-ai plătit să aibă grijă de tine în junglă poate să te mintă. Îşi umplu cana şi bău cu nesaț. Eu am luat oala şi am pus-o pe foc, am aşteptat să fiarbă până s-a înjumătățit cantitatea, apoi am luat două guri mici, aşa, să nu mă ofilesc.

Am înoptat la malul lacului. A doua zi urma să vină un alt localnic să ne ia cu barca şi să ne ducă înapoi la cabana de unde pornisem cu şase zile în urmă. Pe drum, am observat că Delfin îşi schimba mereu culoarea feței, de la roşu la galben, la alb. Când am tras la mal, Delfin a sărit ca din puşcă, ne-a dat la o parte cu o nesmițire nespecifică caracterului său calm şi politicos, şi a fugit mâncând pământul spre cabană. Îşi uitase şlapii şi rucsacul în barcă. Când am intrat în cabană, din veceu se auzeau nişte sunete extraordinare. Scuze fetelor! Mii de scuzeee! Am izbucnit într-un hohot de râs: Ți-am zis, Delfin, să nu bei din apa aia !

 

Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.

Ultimele postari ale lui Luminita Cuna (vezi toate)

Mai Multe

More article