Marele nostru complex comercial de la începutul anilor cincizeci ! La punctul unde marii noștri generali, Dragalina și Grigorescu, își dau binețe, în fiecare dimineață. De aici ne cumpăram noi, locuitorii zonei, cam tot ce însemna necesarul traiului zilnic .
FRIZERIA
Fotografia alăturată este mai mult o făcătură decât o fotografie de epocă. Vreau, doar, să ilustrez povestea.
Dacă strada Dragalina nu ar fi existat, cu siguranță frizeria ar fi fost lipită de complexul comercia l” La doi generali” de care v-am povestit zilele trecute.
Nimeni, niciodată, nu a pomenit de acest complex, nici de denumire. Când magazinele acelea au fost deschise la parterul acelei clădiri, noțiuea de complex comercial nu cred că exista, încă .
Nici generalii nu sunt vecini, acolo, de la începuturi. Cine vrea să afle amănunte, poate accesa pagini cu evoluția numelor de străzi din Cluj.
Dacă priviți cu atenție, casa de pe colțul din dreapta aici este mai lungă decât este azi, în realitate! Așa arăta în urmă cu șaizeci de ani. Ceeace lipsește, este cămăruța în care a funcționat frizeria de cartier, din vremuri imemoriale, până în momentul modernizării străzii Dragalina, când, acel colț a fost demolat !
Înainte de război, casa aparținea familiei Zuggeber, gazda fiind frizer, iar doamna administratoarea afacerii. A venit războiul cu ororile lui, domnul Zuggeber și copiii nemaiîntorcându-se din deportare. Când, cum, în timpul războiului sau după, mare parte din casă a ajuns în proprietatea familiei Jancsika, capul familiei fiind un cunoscut croitor.
Doamna Zuggeber a continuat afacerea, angajându-l pe domnul Iștok Ioan, frizer cunoscut înainte de război, cu atelier propriu, undeva în centrul orașului.
Și domnul Iștok a rămas fără familie, tot în urma războiului.
Ei, aici veneau toți băieții și bărbații din cartier la tuns, ras, frezat. Aici socializau, mulți aici citeau ziarele, aici se făcea și politică ! La ce politică se putea face, atunci !
Printre clienții fideli era și un nene foarte, foarte în vârstă. Venea de trei ori pe săptămână la bărbierit. Era trecut de nouăzeci de ani . Păr alb, des, mustăcioară, jovial, mereu bine dispus, glumeț.
Nenea, cum ați ajuns la vârsta asta frumoasă și așa sănătos? era întrebat, câteodată, mai mult pentru frumusețea răspunsului, pe care-l cuonșteam, cu toții !
Dragilor, toată viața am căutat partea însorită a străzii ! Niciodată nu am purtat șapcă sau pălărie, fulare sau mănuși!
….. Și noi, copiii, aici eram aduși lunar sau, poate un pic, mai rar.
Dacă eram micuți, nenea Iștok ne punea o scândură – șlefuită de atâtea generații de copilași pletoși – peste brațele fotoliului de frizer, zicându-ne că, ne-a așezat în fotoliul cocoșului !
Cocoș în sus, cocoș în jos, după primul meu contact cu frizerul, am trăit două zile tuns pe jumătate ! Am tulit-o, pur și simplu ! Cu năframa frizerului legată de gât ! De-abia după ce mama mi-a promis luna de pe cer iar tata cureaua de la pantaloni – evident cu dungile de la fund aferente ! – am binevoit să mă întorc la eșafod !
Toată această construcție cu geometrie variabilă în față, ascundea o grădiniță de toată frumusețea ! Domnul Jancsika era și un pomicultor priceput, iar fructele lui ne făceau în ciudă în fiecare toamnă ! Oricât își păzea domeniul, nu a prea avut parte de recoltă nedijmuită, multă vreme ! Până în ziua când ne-a prins asupra faptei ! Noi (cu prietenul Kasoni Carol) nemaiavând răbdare până la lăsarea serii, am escaladat gardul ziua, în amiaza mare și, bine proptiți în traverse, cu multă veselie, ne serveam ca și cum ar fi fost ale noastre ! Omul a venit tiptil și, când a ajuns sub noi a întrebat, cu o voce joasă, calmă, dacă suntem mândri că furăm, dacă-i frumos ce facem și, dacă am vrut fructe de ce nu i-am cerut ?
De rușine, de sperietură, de ciudă că ne-a prins, am uitat unde sunt și, când am făcut un pas, am și fost jos ! Cu mâna ruptă !
La întoarcerea de la spitalul de copii de pe Moților, unde mi-au pus mâna in ghips, mă aștepta următoarea scenă :
Tata și cu domnul Jancsika, cel păgubit, stăteau la masă în bucătăria noastră, beau o pălincă, și dumicau din ceva slană, castraveți și roșii, iar tata nu prididea să accepte scuzele păgubitului !
Chestii din astea….
După ani mulți în care am colindat, cu și sub conducerea pricepută a băieților mai mari, toate grădinile de pe Rakoczi și Donat, asta a fost ultima ieșire.
O mână ruptă pe altarul copilăriilor !
Ce copilărie-i asta de azi, când fructele se cumpără de la super și hyper marketuri ? Să nu sari un gard, să nu te agheți de o sârmă ghimpată, să nu te latre/fugărească un câine sau mai mulți, să-ți rupi o mână la discotecă în bătaie în loc să cazi dintr-un pom, să-ți schilodești coloana în fața calculatorului în loc de o luxație la gleznă urcând Cetățuia ignorând cărările bătătorite !
P.S. Tot uitându-mă la imagine, căutând fireasca legătură cu complexul de peste drum, îmi aduc aminte și de micul derdeluș din timpul iernilor anilor cincizeci .
Dâmbuțul era, o țârucă, mai abrupt, l-au rășpălit la modernizare, iar strada mare din aval au mai umplut-o, cam tot o țârucă. Atunci era chiar pantă de dat cu lopităul ! Ei, nu era chiar Tăietura sau Rosetti dar, la vârsta aia nici nu știam de ele !
Un părinte stătea în intersecție și dirija traficul săniuțelor și lopităurilor. Nu greșesc dacă afirm că, raportul de lopităuri – săniuțe era de 9-1 ! De unde, atunci, imediat după război, săniuțe ?
Nici ace cu gămălie nu făcea nimeni !
Noi, ăștia mai mici, aveam un capac de ladă, cam 1,5 / 1,5 m, încăpeam, lejer, în picioare, zece prunci. Până jos ne mai și împrăștiam, mai și rămâneam.
Apoi, într-o dimineață, după o noapte geroasă, nu am mai găsit-o.
P.S. II Cum am putut uita de obligatoriul – la o frizerie – taler medalie ?
Un taler mare, din alamă, cu o coadă mai lunguță cu care se fixa pe tocul ușii. Dacă era agățat la vedere, era servici, dacă nu, nu ! Interesanta istoria acelei medalii. Poate, într-o zi, reluam tema..
NOTA:
Dacă îti plac aminitirile din anii ’50, mai poți citi AICI cum era TUTUNGERIA, sau AICI despre ALIMENTARA, sau AICI depre MAGAZINUL DE PÎINE.
(Va urma)
Tiberiu Matei
