De aici a căzut un turist anul trecut, ne zise bolivianul. Colegul meu îi era ghid. Urcasem pe coama unui deal înalt de vreo 700 de metri. Urcuşul prin junglă nu fusese unul uşor, gâfâiam şi transpirasem sănătos. Vârful îngust era o poieniţă mărginită de pădure la un capăt şi de o ditamai prăpastia de cealaltă parte. Panorama însă îţi tăia respiraţia: râul Beni se vedea şerpiund printre munţii acoperiţi de junglă. Un peisaj în maro, verde şi albastru, luminat de galbenul portocaliu al soarelui care se pregătea să apună. Prietenul său fusese ghid pentru un cuplu israelian. Tineri, douăzeci…
Vin nemţii! strigau copii în junglă
Vin nemţii! Vin nemţii! Strigau speriaţi copiii din sat, cei mai mici au fugit iute în casele lor. Mirată, am vrut să aflu ce se ascunde în spatele acestei reacţii ciudate. Păi, vezi, acum ceva vreme, a venit la noi în sat un Klaus. Un alemán pe la 60 de ani. Si acest Klaus tot striga la copiii curioşi care voiau să îi vadă rucsacul, aparatul foto, hainele. Klaus nu îi lăsa să se atingă de nici una din posesiunile sale, să nu le murdarească, să nu le strice. Cum se apropia vreun copil de un lucru de-al lui, Klaus…
Chullachaqui, spiridusul junglei
Chullachaquiiiiiii! Chullachaquiiiii! Es el Chullachaquiiiiii! Strigătul răguşit m-a făcut să tresar aşa de tare încât aproape am căzut din hamac. După ce m-am dumirit unde eram (pe o barcă, în mijlocul Amazonului), am detectat originea strigătului – venea din difuzorul alb de pe tavanul bărcii. Căpitanul sadic pornise radioul la 5 dimineaţa, să dea deşteptarea pasagerilor. Chullachaqui. Ce-o fi aia? Au urmat vreo şapte cântece cu Chullachaqui şi toată ziua numai Chullachaqui am avut în cap. Doar când am ajuns în comunitatea indigenă am aflat că Chullachaqui este un spiriduş al pădurii. Numele lui în limba quichua înseamnă picior inegal,…
Locul în care morții sunt plânși o singură noapte
Întunericul este străbătut de un jeluit prelung, colectiv. Patru focuri pâlpâie portocaliu, luminând patru trunchiuri groase de copac. În jurul lor, abia se disting siluete ghemuite pe jos, siluetele plâng, se tânguie continuu de la apusul soarelui. Trebuie să spun că este unu noaptea acum… Mă apropii încet, să nu deranjez această tristeţe colectivă. Calc pe solul bătătorit cu grijă din centrul satului indigen, înaintând prin noaptea tropicală. Bocetele prelungi sfâșie noaptea, bărbaţi și femei bocesc deopotrivă. Este un plâns colectiv. Nimeni nu este singur. Tristețea este comună. Jalea este trăită de întreaga comunitate. Cele patru trunchiuri de copac sunt…
Casimiro, regele apelor
În prima dimineaţă în pampa-ul bolivian, ies entuziastă pe pridvorul de lemn al bucătăriei. Admir peisajul, trag aer tropical in piept, las soarele să mă gâdile jucăuş pe faţă. La câţiva metri mai încolo, lângă apă, îl văd pe Casimiro, un caiman imens şi bătrân ca un dinozaur. “Casimiro!” îl strig eu cu voce mieroasă, încercând să stabilesc un raport amical cu fiara. “Casimiro!”. Animalul şi-a întors capul încet, apoi, cu o mutră fioroasă se repede spre mine, cu o viteză surprinzătoare. Într-o secundă era la 10 centimetri de degetele picioarelor, pe care mi le-am retras rapid în şlapi. Casimiro…
Povestiri din Amazon: Cel care vorbește cu caimanul
Unii oameni au darul de a vorbi cu animalele. Am văzut asta de nenumărate ori în junglă, de exemplu, ghidul meu, în pampa-ul bolivian. Am surprins un moment de candoare cu aparatul de fotografiat din dotare – unul mic și mai neputincios, model antic, dar care și-a făcut treaba la vremea lui. Cum cabana în care stătusem peste noapte fusese construită în curtea lui Federico, caimanul din film, Federico a rămas în preajmă. Oamenii i-au invadat teritoriul, nu el fusese cel neinvitat în curtea oamenilor. Caimanii sunt teritoriali, fiecare are parcela lui. Toate loturile bune din pampa erau ocupate de…