„Taxa pe câine” din anul 1922

În iarna anului 1922 una dintre dezbaterile locale cele mai înverșunate a fost legată de inițiativa Primăriei de a crește taxa pentru deținătorii de câini de la 28 de lei, la 360 lei pe an, per animal. Autoritățile locale doreau să păstreze curățenia pe trotuarele centrale, dar mai ales să descurajeze înmulțirea câinilor în oraș.

Prețul unei perechi de încălțăminte de calitate era în 1922, 500 lei, astfel că impozitul de 360 lei pentru câine era considerat exorbitant, mai cu seamă pentru locuitorii de la periferii care aveau nevoie de câini de pază. Noua măsură prevedea că taxa trebuia achitată și retroactiv, pe anul 1921, astfel că propunerea a fost primită extrem de nefavorabil, cetățenii sesizând presa pentru a se plânge de noua propunere, asupra căreia autoritățile puteau reveni.

Cu un iz răutăcios și persiflant, gazetarii deplângeau soarta câinilor aflați în gospodăriile de la periferia Clujului, așteptând ca autoritățile să dea „o lovitură binemeritată luxoșilor și aroganților cățeluși care se răsfață în budoarele doamnelor”, pe când confrații lor de curte „zac în lanțuri, păzind ușile și puținul avut al stăpânilor lor, mai puțin atenți și delicați cu ei.”

Folosiți pentru pază, câinii au devenit de-a lungul timpului patrupede nelipsite din gospodăria omului, iar exemplarele mici, de rasă, s-au transformat într-un simbol al statutului social, bogații împărțind cu animalele de companie cele mai elevate meniuri ale vremii, existând la un moment dat în garderoba personajelor de viță nobilă, haine cu un buzunar special, în care rasele mici de câini puteau fi purtate pentru a fi etalate ca bijuterii vii.

Chiar dacă în perioada interbelică doamnele care dețineau câini au devenit ținte ale caricaturilor în presă, trendul de a avea un mic companion a prins atât de puternic, încât „câinii de budoar” au devenit printre cadourile cele mai dorite.