Așteptare. Așa ne trăim zilele, viața…într-o continuă așteptare.
Să creștem mari, pentru a putea purta pantofii cu toc ai mamei, să conducem mașina și să facem noduri la cravată, așa cum numai tata parcă o făcea, să fie vineri, să vină vara, să treacă mai repede anul, pentru a fi alături de familie, cu un pahar de vin fiert, sărbătorind Crăciunul și deschizând cadouri, să, să, să…
Și așa o zi, două, trei…și a mai trecut un an.
Creștem. Școală. Plictis și colegi cu care rezonăm sau nu. Aici, un loc în care așteptăm să descoperim un micro Univers … dar de fapt, ne pierdem treptat unicitatea și învățăm, în cele mai bune cazuri, să fim interesanți, să epatăm, nu să fim ȘI interesați. Da, interesați de ce se întâmplă, de starea celor din jur, de cum fiecare acțiune a noastră poate schimba societatea, în bine sau rău.
Vrem să ne exprimăm, dar, de ce am face-o, că doar părerea noastră este diferită de a celor din jur ?! Nu are sens…
Vrem să facem anumite lucruri altfel, dar ne trezim că urmăm tipare, e mai sigur așa.
Vrem să ne urmăm instinctul, să ieșim din zona de confort și să facem atâââââât de multe, apoi, POC ! Ne izbim. De noi înșine și de prejudecăți.
Toamnă. Miros de castane. Lumina ce pare că are consistența de miere, curge lin peste arbori, străzi și case. Iau o cafea și mă îndrept spre un parc, de aici din Cluj-Napoca.
Câți dintre noi ne mai acordăm momente de răgaz ?!
Pe Rareș, l-am cunoscut aici, în parcul din Clujul nost’.
Mă așez pe o bancă, un moment pe care-l doream petrecut cu gândurile mele și o cafea to go, într-o zi minunată de toamnă. Parcul, se afla într-unul dintre cartierele orașului și promitea să îmi ofere momentul de răgaz dorit.
O gașcă de copii care joacă fotbal, îmi întrerupe însă șirul gândurilor. Apoi, observ pe lângă frunzele căzute, ce râd în soare, și ceva ce strica frumusețea oferită de natură… gunoaie, pungi de plastic, cutii de bere și asta mă miră, deoarece de jur împrejurul parcului se aflau câteva tomberoane.
Nu după mult timp, mingea băieților ajunge cu viteză în spatele meu. Mă ridic, o iau și…aștept. Unul dintre băieți îmi face semn să le-o arunc, dar eu îi fac semn la rândul meu să vină să o ia de la mine din mână.
Și așa, începe povestea băiatului care a spart gașca…
Aflu numele celui care venise după minge și îl întreb de cât timp joacă fotbal în parc. Locuiesc în cartier, îmi răspunde și pentru că nu avem un teren de fotbal, venim aici și ne jucăm, îmi place mult să îmi petrec timpul în parcul acesta, chiar dacă, uite, sunt multe gunoaie împrăștiate.
În acel moment, îmi vine o idee și îi răspund, Rareș, facem așa, primești mingea, dar haide să ne întâlnim săptămâna viitoare și să curățăm parcul împreună, ce spui?!
Văzând că unul dintre coechipierii lor întârzie, alți doi băieți ni se alătură, curioși fiind de ce îl rețin atât.
Rareș, le spune de idee mea, iar aceștia răspund entuziasmați că vor participa și ei la curățarea parcului, că i-ar putea implica, de fapt, și pe ceilalți din echipa lor de fotbal.
Povestim, iar unul din cei trei băieți, îmi spune că își dorește să ajungă chef, îi place să se uite la marii bucătari care pregătesc rețete inedite și crede că ar reuși în asta, este pasionat, doar că are media 6 la limba engleză și…asta da, constituie un impediment în urmarea visului de a fi chef internațional și că, dacă știu puțină engleză, l-aș putea ajuta cât timp strângem pe acolo. Sunt de acord.
Bucuroasă de reacția propunerii mele, bat palma cu ei și după câteva alte minute de povești despre școală, timp liber și țeluri mărețe, decidem să ne întâlnim săptămâna viitoare, cu toții, de la ora 16:00 și să facem din acel parc, unul demn de a fi pășit.
Rugămintea lui Rareș, de 13 ani, m-a uimit, el spunându-mi să nu postăm nimic pe facebook sau în altă parte despre ceea ce facem aici, pentru că …vor râde colegii de noi, dar vrem să venim, putem face o schimbare în bine, dar fără să știe nimeni.
Întâlnirea noastră se sfârșește atunci când vocea mamei lui Rareș se aude din depărtare, parcă amenințând haide, Rareș, gata cu joaca, mâine e zi de mers la școală și trebuie să te pregătești.
Va veni sau nu Rareș, va îndrăzni să fie primul dintre cei care a înțeles că, uneori, pentru a face o schimbare, e nevoie să faci lucrurile altfel decât cei din jur, fie și pe ascuns, timid, neștiut, că trebuie să te miști împotriva curentului dacă vrei să nu îți pierzi identitatea, că părerea altora este adesea o voce care te îndepărtează de tine însuți, de esența sinelui tău. Oare, lecțiile de la școală, îi vor fi mai utile decât una dintre lecțiile de viață pe care astăzi le-a întâlnit ?
Rămâne să aflăm.
Gyorgydeak Patricia©
- Pe ritmul sufletului - 16 apr. 2024
- Vizionarul ce transformă idei în proiecte de succes - 26 mart. 2024
- Între bucolic și modern, inaugurarea unei grădinițe - 4 mart. 2024
Ador textul! Autoarea surprinde lucruri reale care astazi m-i se intampla si mie, fiind un copil in clasa a sasea. Multi dintre noi ne gandim in fiecare zi ca vrem sa schimbam ceva, sa fim de folos planetei si sa îi convingem pe ceilalti sa faca la fel. Modul in care este povestita intamplarea si cum fiecare cuvant curge lin in text ma fac sa vreau sa o recitesc de mai multe ori!