Prislop, locul regăsirii

Dintre toate locurile din ţară despre care se spune că sunt sfinte, în două am simţit eu că apropierea de Ceruri e cât se poate de tangibilă: Prislop şi Bârsana.

Şi despre prima dintre ele vreau eu să vă vorbesc acum. La Prislop, credincioşii ortodocşi merg să se închine şi să se roage la mormântul Părintelui Arsenie.

Nu vreau să intru acum în detalii legate de viaţa Părintelui sau de minunile săvârşite de acesta în timpul vieţii ori după ce a trecut la cele sfinte. Există suficiente cărţi scrise de persoane avizate să o facă, şi nu sunt eu una dintre acelea.

Ştiam de Părintele Arsenie de la bunicii mei şi auzisem poveşti relatate de rude de-ale mele care au ajuns să îl cunoască şi care s-au bucurat de clar viziunea părintelui. Îmi părea aproape ireal şi poate că aş fi avut unele dubii în ceea ce priveşte veridicitatea spuselor acestora, dacă nu ar fi fost vorba de persoane respectabile, credincioase şi care nu ar intra în păcat cu vorbe neadevărate.

Ca exemplu, pe scurt: Părintele Arsenie i-a spus unchiului meu, care îl căutase pentru ajutor, cine şi de ce a furat un lucru de preţ pe care unchiul meu îl avusese în grijă, fără ca vreodată, Părintele să se întâlnească ori să audă de persoana care a vrut să îi facă rău rudei mele.

Aşa că mi-am propus să mă rog la Mănăstirea Prislop şi la mormântul Părintelui. Îmi doream ca în termen de 40 de zile de la o anumită data, să fiu la mănăstire. Adevărul e că nu aveam un plan concret: cu ce o să merg, cine îmi va fi tovarăş de drum, cât timp fac până acolo şi care e ruta pe care să mă duc, nici măcar nu eram sigură că maşina mea, care devenise “abonata” unui service, va fi cea care mă va ajuta să ajung în Ţara Haţegului. Ştiam doar că trebuie să ajung în data X şi mă rugam să se întâmple acest lucru.

Am uitat să vă spun: sunt credincioasă, cu siguranţă şi, din păcate, nu una aşa cum mi-ar plăcea să fiu, dar CRED şi ÎNCERC! Ştiu, nu e suficient…! În orice caz, simţeam nevoia să merg într-acolo. Aveam un termen, după cum vă spuneam: 40 de zile.

Mănăstirea Prislop

Înainte cu două zile de data la care trebuia să ajung la Prislop, ce credeţi, maşina mea intră iar în service, fără vreo şansă de a fi gata la timp.

O veste bună tot apare, între timp: programarea de la serviciu, cea care mă obliga să lucrez în ziua în care eu îmi propusesem să merg în pelerinaj, se schimbă în ultima clipă şi îmi oferă o zi liberă. Apoi, mama mea, care îşi dorea foarte tare să meargă la Prislop, soseşte la mine înainte cu două zile de programata mea călătorie, care, apropos, era secretă.

Nu spusesem nimănui unde doream să plec, de teamă să nu intervină ceva care să mă oprească. Îi povestesc unui prieten că aş avea nevoie de o maşină în următoarea perioadă, deoarece maşina mea e stricată şi am un drum de făcut iar el, fără a ezita vreo clipă, îmi împrumută maşina lui. Mai mult, prietena mea cea mai bună, căreia îi spun, înainte cu o zi de plecare, că urmează să merg să mă rog într-un loc pe care eu îl consider Sfânt, vrea să vină cu mine.

Întâmplătoare toate aceste coincidenţe?! Eu nu cred în întâmplări dar cred în predestinări!
Aşa se face că în ziua X, la ora 5.00, plecăm înspre Prislop. Ştiam că trebuie să ajungi cât se poate de devreme dacă nu vrei să stai ore în şir la coadă la mormântul la care ajung, zilnic, sute şi sute de credincioşi. De aceea, ora 5.00 dimineaţa mi s-a părut una rezonabilă pentru plecare, deoarece nu aveam să facem mai mult de 3 ore. Ok, zis şi făcut! Purcedem la drum şi în nici 3 ore ajungem la 30 de km de mănăstire.

Se crăpa de ziuă când am juns pe dealurile ce ocrotesc, parcă, valea în care a fost construită Mănăstirea Prislop. Ei bine, nu cred că am văzut nicăieri un răsărit de soare atât de spectaculos prin culoare, ca şi cel care ni se arăta în faţa ochilor de jurul împrejurul şoselei ce şerpuieşte printre dealuri.

Rogvaiv-ul ar fi putut lua zeci de nuanţe din paleta Cerului. “Spectaculos” era cuvântul cel mai potrivit. Şi totuşi, nu ştiam că încântarea de care ne bucuram era nimic în comparaţie cu ce aveam să simţim odată ajunse la mănăstire.

E foarte greu, aproape imposibil să descriu bucuria şi uşurinţa sufletului pe care le simţeam în plinătatea lor, odată ajunsă în “casa pământească” a Părintelui. Am plecat de acasă pentru că am simţit că trebuie să fac acest drum, la Prislop, dar nu ştiam exact “ de ce”.

Am urcat pe aleea care duce către mormânt şi m-am trezit că în faţa mea erau câteva zeci de persoane care ajunseseră înainte şi care stăteau liniştite la coadă, pentru a putea să se închine, preţ de 1 minut sau două, la crucea de pe mormântul Părintelui. M-am aşezat la coadă şi am aşteptat aproape 2 h ca să ajung şi eu “la Părintele”. În spatele meu, se formase o coadă şerpuită de sute de persoane, care toate aşteptau, în linişte, să ajungă sus, la mormânt.

Apoi am înţeles: acele aproape 2 h de aşteptare, în picioare, pe care nu le-am simţit deloc ca fiind grele şi care au trecut extreme de repede, au fost timpul de care aveam nevoie pentru a fi într-un dialog extrem de sincer, aproape ca la spovedanie, doar eu cu mine, departe de gândurile de acasă, departe de problemele de oraş. Au fost cele mai preţioase clipe pe care mi le-am oferit, în care întrebările mele au primit răspuns şi ştiu că nu eu sunt cea care le-a oferit, în care neliniştile mele au fost anulate, în care lacrimile mele au fost înlocuite cu uşurarea fericirii, în care am simţit că nu am fost singură… acolo cred că am înţeles ce înseamnă “plinătate”, împlinire…

Se spune că dacă te rogi din tot sufletul şi crezi cu adevărat, ruga îţi e ascultată şi primeşti răspunsuri la cele mai grele întrebări, pe care nu ai curaj să le rosteşti nici măcar în şoaptă. Ei bine, un astfel de loc este, pentru mine, Mănăstirea Prislop. Locul unde, dacă inima ta e curată şi mintea îţi e deschisă, te întâlneşti cu Părintele Arsenie…

Angel