Prin Ţinutul Pădurenilor (II): Poieniţa Tomii

„La Poieniţa Tomii populaţia-i îmbătrânită”,  zice oftând preotul Florin Puf, călăuza noastră prin Ţinutul Pădurenilor.

Suntem la Poieniţa Tomii, în comuna Cerbăl din judeţul Hunedoara. Aici a fost zonă minieră şi două generaţii au ieşit la pensie din mine. Acum nu mai sunt locuri de muncă, iar satele din jur sunt în pericol să fie abandonate cu totul. Tinerii au plecat spre oraş, să-şi caute de lucru.

Dintre săteni, o femeie între două vârste spune : „La noi asta-i ocupaţia, cu animalele. Eu n-am făcut multă şcoală. Al meu a lucrat la mină şi s-a pensionat. A lucrat 24 de ani subteran. Tatăl meu iară, a lucrat miner, acum are peste 80 de ani.

Copiii stau la Hunedoara, lucrează, iar nepoţii merg la şcoală. Vin aici la sfârşit de săptămână, în vacanţe şi la sărbători. (…) Mai demult se ţineau nedei, venea lume multă, se îmbrăcau în straie pădureneşti. Şi eu am multe costume, cusute cu mâna mea. Aş mai vinde dintre ele, dacă aş avea cui să le dau.”

La numărul 33, pe stânga după ce ajungi în sat, se află biserica ortodoxă cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica e construită din lemn, cu fundaţia de piatră şi are peste două sute de ani. E mică, liniştită, are un farmec aparte şi parcă-i îngropată în dealul de lângă drum, printre crucile de lemn răsfirate-n cimitir.

Când intri în pridvor trebuie să-ţi apleci capul să nu dai de grinda sculptată sau, poate, să nu uiţi că toţi îmbătrânim mai devreme sau mai târziu.

Icoanele sunt vechi, înrămate în lemn, Cina cea de taină e pe-un perete, încadrată de ştergar cusut de mână… Într-un colţ, în dreapta, zace-un raft prăfuit, plin de cărţi.

Ansamblul pare înţepenit în timp iar pe alocuri fire tremurânde de mătase strălucesc în razele de soare ce străbat prin ferestrui. Totul poartă povara timpului, ca mătuşa Maria, adusă de spate şi de cei peste nouăzeci ani ce-i poartă sprijinindu-se-n toiag.

Crucile de lemn şi movilele tăcute din cimitir… câte poveşti îngropate şi duse pe alte tărâmuri.
În fiecare om, în fiecare suflet e-o poveste scrisă-n timp.

 

Ascultăm poveşti spuse de alţii, căutăm să le înţelegem experienţele şi să învăţăm ceva din ele. Iar povestea noastră noi o scriem. Construim pe fărâme de trecut un viitor incert.

Noi, cei rămaşi, ne construim povestea vieţii noastre cu fiecare gând, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare respiraţie în fiecare clipă de prezent.

 

Monica Oprişe