După un drum destul de lung, chiar și pentru standardele mele, am ajuns în Quito, capitala Ecuadorului. Deși suntem pe Ecuator, e răcoare, altitudinea fiind de aproape 3000 de m. Noroc că mi-am adus o geacă. E subțire, dar își face treaba. Își face treaba și fusul orar, pentru că pe când mă bag în pat, aici e ora 10 seara în timp ce acasă e ora 6 dimineața, exact când m-aș fi trezit.
A doua zi de dimineața ne dăm întâlnire în aeroportul din Quito cu Renato și Jaime, un entomolog și un veterinar, ambii cercetători la Universitatea San Francisco din Quito. Zborul către Galapagos e la ora 9:45, iar noi am ajuns în aeroport la 6:45, deci cam cu trei ore înainte. Mi-am spus că avem timp suficient. Oare? Haosul a început când ne-am apucat de reorganizat bagajele, astfel încât să fim cu fiecare la limita maximă. După un fel de tetris cu felurite chestii din bagaj reușim să reducem numărul la 21 de bagaje: 9 de cală și 12 de mână. Evident, plătim în plus. Apoi urmează controlul de biosecuritate. Este foarte strict. Nu e permis nici un fel de aliment, plante sau animale. Pentru a evita introducerea speciilor invazive. Apoi urmează o altă coadă, plata taxei de intrare în Galapagos. Evident, cu formularele de rigoare. Apoi banalul check-in la compania aeriană unde lucrurile se complică și durează cam o oră. În fine, controlul de securitate, controlul COVID și apoi zburăm. O mică escală tehnică în Guayaquil și apoi încă un zbor de 2 ore și aterizăm pe Insula San Cristobal, destinația noastră finală. Obosit și cu gândul la o bere rece, am surpriza să aflu că suntem așteptați la agenția de biosecuritate pentru o întâlnire. Le explicăm ce vrem să facem. Avem susținerea lor, asta e bine.
Munca în Galapagos începe pe Insula San Cristobal, împreună cu partenerii noștri, Renato Leon și Jaime Grijalva. Instalăm capcane pentru țânțari în jurul coloniilor de lei de mare pentru a înțelege dacă aceștia sunt o sursă de sânge pentru vectorii dirofilariozei. Asta dimineața devreme și seara. Apoi restul dimineții îl petrecem în laborator iar după-mesele pe teren, colectând sânge la câini.
Leii de mare de Galapagos, specie endemică și periclitată sunt animale cu un comportament social fascinant. Dorm în grupuri, se joacă unii cu alții, se alintă sau se bat. Deși nu îmi stă în fire să antropomorfizez animale, comportamentul acestei specii aduce foarte mult cu comportamentul uman, cel puțin din punct de vedere social.
Cinteza mică de cactus, Geospiza scandens, una dintre speciile din așa numitul grup al cintezelor lui Darwin. Este o specie endemică pentru Galapagos, trăind pe 9 insule ale arhipelagului. Acest grup de păsări, mai ales prin forma diferită a ciocului, a jucat un rol central în definirea teoriei evoluționiste.
Chiar și siturile cu o mare biodiversitate care sunt foarte bine conservate și gestionate, cum ar fi Galapagos, au o problemă serioasă cu plasticul. Această șopârlă de lavă San Cristobal, Microlophus Bivittatus are un inel de plastic lipit pe gât.
Photo: 4 iulie 2021, San Cristobal, Playa Baquerizo.
- Prin Galapagos cu leii de mare - 7 sept. 2021
- Africa, un continent într-un album de fotografii – episodul XIV - 24 aug. 2021
- Africa, un continent într-un album de fotografii – episodul XIII - 18 aug. 2021
