Poveştile din poşetă, amintiri cu şi despre EC

Ştii cum e atunci când te apucă curăţenia, nu? Vrei să aranjezi două, trei chestii prin dulap şi te trezeşti că dai totul peste cap, le arunci haotic în mijlocul camerei şi, bombănind, începi să le pui pe toate în ordine, pe categorii sau chiar pe culori ( depinde cât eşti de ordonat/ meticulos/ obsedat/ psihopat) jurând că vei păstra ordinea toată viaţă de-acum încolo.

Cam asta am făcut eu într-o zi şi în momentul în care am ajuns la categoria poşete, mi-am golit rucsacelul fancy cu care tocmai fusesem la un festival zilele trecute. Am zis că tot s-a terminat un festival şi imediat începe celălalt, aşa că….să fiu pregătită.

L-am răsturnat pe jos şi m-a pufnit râsul. Să vezi şi tu ce are o „doamnă” în poşeta ei ( bine că n-am pierdut-o că mă făceam de râsu’-plânsu’). Aşa mi-a venit ideea să vă povestesc cum e un festival la 50+ vs. cum e acelaşi festival la 30- ( şi aici nu vorbesc de grade celsius sau de kilograme, cred că v-aţi prins)

Pe jos au căzut de-a valma un bilet de bus mototolit, un bilet de intrare la festival, brăţara roz pe care mi-o dădusem jos pe drumul de întoarcere, un tatuaj, un cupon de reducere, o scrumieră de poşeta, un pahar de plasic şi un badge de intrare în zonă presei. Telefonul, ochelarii de soare şi portofelul le scosesem în noaptea în care am ajuns acasă ruptă de oboseală.
Bineînţeles că am lăsat de-o parte acţiunea „ordine în dulap” şi m-am apucat de scris povestea din poşeta de festival, pentru că m-am binedispus instant.

Aşadar să începem cu prima poveste, Biletul de bus.

M-au lămurit nişte prieteni să nu merg cu maşina la Bonţida, că e noroi mare prin parcări, că nu sunt locuri suficiente, că e prea complicat, că drumul e tare aglomerat etc. Când am auzit de noroi până la glezne, am leşinat. Eu sufăr şi când plouă prin oraş şi ocolesc toate bălţile pentru că nu sufăr să-mi fie murdară maşina de pete de apă sau praf, darmite de noroi.

Aşadar m-am înfiinţat la Iulius Mall în staţia de curse directe către EC şi am avut prima mea mare surpriză plăcută. Erau o mulţime de tineri relaxaţi, răsfiraţi şi totuşi aşezaţi în ordine la o coadă. În vreo 10 minute a apărut primul bus care era un autocar chiar ok. Echipa de ordine din parcare a numărat primii 40 de oameni şi i-a invitat în autocar. Am suspinat puţin că nu intrasem şi eu în prima tură şi m-am gândit că renunţ şi caut altă variantă decât să aştept încă 20 de minute sau o jumătate de oră pentru următorul transport. Nimeni însă din jurul meu nu era îngrijorat că mine. Am tras adânc aer în piept şi mi-am zis „asta e, merg şi eu până la capăt”.

În vreo 5 minute a venit alt autobus, nu atât de frumos ca primul şi am urcat şi eu. Şoferul şi-a cerut scuze că nu merge aerul condiţionat şi, pe o căldură groaznică, am pornit la drum. Agasată şi leşinată de căldură am început să mă cert pe mine însămi, în gând bineînţeles, încercând să înţeleg cum am putut fi atât de …toantă. Ce-mi trebuie mie azi autobus atâta timp cât de vreo 20 de ani nu am mai mers cu chestii din astea incomode. După primele 10 minute am început să zâmbesc ascultând bancurile celor din spatele meu, declaraţiile tandre de dragoste ale celor din faţa mea şi trăgând cu ochiul la jocul haios pe care-l juca pe telefon vecinul meu de scaun. Toţi se distrau de mama focului, povesteau aventurile de ieri de la festival, îşi făceau planuri pentru azi şi n-aveau nicio treabă nici cu căldură şi nici cu altceva.

La un moment dat, tipul din faţă mea se ridică şi întreabă ironic: Vreţi aer condiţionat? Toată lumea în cor: Daaaaa!!! Se ridică şi în 3 secunde deschide trapa de deasupra culoarului, moment în care toată lumea începe să râdă şi să aplaude. Mă pune naiba să-i mulţumesc că a fost atât de inspirat şi că ne-a salvat de la leşin. Tipul se uită la mine şi zâmbind mă întreabă politicos : Nu te supăra, câţi ani ai? Simt că mă iau din nou transpiraţiile, dar n-am ce să fac, trebuie să-i răspund, că mi-am făcut-o singură cu mână mea. Îi răspund: 50+. Extrem de mirat, el continuă: Şi vii la festival? Eu râzând îi răspund: A, nu, îmi place să mă dau cu autobusul pe caniculă. El, admirativ: Waw ce fain, eşti supertare.

Gata, ziua mea e frumoasă din nou.

Aşadar: Acelaşi drum, acelaşi bus, aceeaşi experienţă, trăiri diferite la 50+ vs. la 30-.

Va continua…