Se înnoptase. Maria se întorcea fericită de la serviciu. După o lungă perioadă în care fusese șomeră, își găsise în sfârșit o slujbă. Era bucuroasă, noile ei colege o primiseră cu drag, atmosfera în atelierul de croitorie în care lucra era plăcută, iar patronul îi făcuse o impresie bună. Aștepta cu nerăbdare să ajungă acasă, pentru a-și împărți bucuria cu fiul ei. Spera să-l găsească acasă, căci în ultimul timp lipsea noaptea, deoarece lucra ca paznic, când la o firmă, când la alta. Nu-i spunea niciodată adresa exactă. Mariei nu-i plăcea că fiul ei trebuie să lucreze noaptea, Dar ce putea face? Lipsa banilor o dusese în pragul disperării. Cu ce câștiga fiul ei abia își putea duce zilele, de aceea accepta situația așa cum era. De acum, viața lor se va schimba, fiul ei își va putea găsi o slujbă stabilă să-și continue studiile.
Pentru a scurta drumul, se hotărî să traverseze parcul din apropierea casei sale. După ce parcuse câțiva metri, simți o lovitură puternică. Își pierdu cunoștința pentru câteva momente și, când își reveni, doi găligani o târau prin boschete. De frică, Maria nu scoase nici nu sunet.
– Nu are nici un ban! spune unul dintre ei, după ce-i scotoci prin poșetă.
– În schimb are verighetă! zise cel de-al doilea, încercând să i-o scoată din deget.
– Grăbește-te!
– Nu pot!
– Taie-i degetul!
– Eși nebun, cum să fac așa ceva?
– Atunci i-l tai eu!
– Vă rog, aveți milă de mine! spuse Maria nemaiputând îndura.
– Hai să plecăm! zise cel mai puțin agresiv.
– Nici nu mă gândesc.
– Vă rog, stau în apropiere…puteți veni la mine acasă… am o pilă…putem tăia verigheta. Dar lăsați-mi degetul, altfel n-am să mai pot lucra… vă rog.
– Da, și apoi anunți poliția.
– Nu, nu, vă promit, n-am să spun nimănui.
– Tine-ți gura, femeie, vii cu noi!
– S-o lăsăm în pace!
– O ducem la șefu, e clar? Și mai tine-ți și tu gura!
O duseră mai mult pe sus decât pe jos, spre surprinderea Mariei, chiar în beciul blocului unde locuia ea. De frică, nu spuse nimic. Se ruga la Dumnezeu să le iasă cineva cunoscut în cale. Nimic. În beci era întuneric.
– Noi suntem, șefu’!
– Ce s-a întâmplat? întrebă acesta cu o voce tăioasă.
– Avem aici o femeie nenorocită, nu are decât o verighetă subțire cât o ață. Nu i-am putut-o scoate și n-am vrut să-i tai degetul.
– N-ai vrut? Atunci lasă că i-l tai eu si ți-l tai și ție, spuse hotărât șefu.
Se apropie de femeie, ținând în mână o lumânare , iar în alta un satâr.
Pentru o clipă, Maria îi văzu fața.
– Dragul mamii! mai apucă să spună înainte de a leșina.
Ucu Bodiceanu
