Eram căsătoriți de puțin timp. Soțul meu era un om minunat, tandru, delicat, inteligent, tot ce-și poate dori o femeie. Ne-am cunoscut în stația de autobuz. Mi-amintesc când l-am văzut prima oară, era atât de distins față de ceilalți bărbați, era imposibil să nu fie remarcat sau… poate așa mi se părea mie. Mă pregăteam cu atâta zel pentru „întâlnirea” de dimineață, care dura 3-5 minute până sosea autobuzul și gata, se destrămau toate visele mele până… a doua zi dimineața. El nici nu se uita la mine, dar nu asta a fost nenorocirea cea mare, ci dimineața când nu a mai apărut. Am așteptat, am așteptat… o oră, am întârziat la serviciu. În ziua următoare am venit mai devreme în stație dar… el nu a apărut. Trecuse o săptămână în care mă gândisem numai la el, s-o fi mutat, și-o fi schimbat serviciul sau poate, Doamne Ferește, i s-a întâmplat ceva rău. Degajat și cu zâmbetul pe buze, bărbatul viselor mele venea spre mine. Neputând să mă abțin, i-am ieșit în întâmpinare.
– Unde-ai fost o săptămână? – l-am întrebat revoltată.
-În delegație! – răspunde el speriat de atitudinea mea.
-Și n-ai putut sa-mi spui ca să nu fiu îngrijorată?
Apoi am bufnit în râs, dându-mi seama de comicul situației. De unde să știe bietul om că eu îl visam de atâta timp?
M-a invitat la o cafea, după patru luni ne-am căsătorit.
Era cel mai iubitor soț din lume, îmi satisfăcea toate capriciile, mă iubea, mă iubea așa cum n-am fost iubită niciodată.
Tot timpul și-l petrecea cu mine, doar duminica era a lui, mergea la meci. Mi-a spus chiar din prima zi de căsnicie că are acest hobby: fotbalul. Nu m-a deranjat, când îl aveam lângă mine tot restul săptămânii. Dar duminica era alt om, venea foarte supărat acasă, motivând că iar a pierdut echipa lui preferată. Stătea întins în pat cu ochii în tavan fără să spună nimic. Îl lăsam în pace, știind că a doua zi va deveni din nou omul bun și atât de drag mie.
Într-o duminică am ieșit pe balcon auzind ovații, grupuri de tineri scandau numele echipei locale care obținuse o mare victorie. Credeam că în sfârșit va veni și soțul meu fericit acasă, nici vorbă, tot așa de trist și de abătut era ca-n fiecare duminică. N-am spus nimic, dar mi-am dat seama că ascunde ceva. Precis era vorba de-o femeie de care nu se putea despărți, altfel de ce ar fi așa de trist? Ceva îmi scăpa, nu știam ce anume. M-am hotărât să-l urmăresc, să aflu adevărul. Zis și făcut. În duminica, care a urmat eram pe urmele lui. A trecut pe lângă stadion, fără măcar să arunce o privire. Era atât de preocupat încât mi-a fost foarte ușor să fiu aproape în spatele lui, fără să-și dea seama.
A intrat într-o clădire, eu după el. Aveam parcă o plăcere diabolică să-l prind în flagrant. Erau câțiva copii, unul dintre ei i-a sărit în brațe, strângându-l cu disperare. M-am oprit pentru câteva secunde, derutată priveam spre ei. Copilul semăna leit cu soțul meu.
-Mama! – a gângurit, întinzând mânuțele spre mine.
Era fiul soțului meu, rezultat dintr-o relație pasageră cu o femeie care i-a părăsit pe amândoi. Chiar în acea zi l-am dus acasă. Acelui copil îi datorez onoarea de-a mă fi ridicat la rangul, pe care orice femeie și-l dorește, acela de mamă.
Ucu Bodiceanu
