Povestea casei bătrâne care îşi alege familia

Am ştiut, dintotdeauna că trebuie să locuiesc la ţară. Am ştiut că o casă la sat poate fi pentru mine împlinirea celor mai mari dorinţe: linişte, un loc doar al meu, natură şi sănătate.

Am cunoscut-o pe Adina datorită pasiunii ei de a face torturi de casă foarte gustoase şi ornate cu gust. Odată, când am luat tortul comandat, am rămas la o cafea povestită şi aşa s-a legat o prietenie frumoasă. De când am întâlnit-o prima oară mi-a vorbit despre cum s-a întors în ţară, după câţiva ani de muncă pe la străini, să îşi găsească o casă a ei, a familei şi, în sfârşit să se aşeze:

La sat, acolo unde „s-a născut veşnicia” am ştiut că este locul meu, după ani mulţi trăiţi printre străini, în agitaţie, grabă, stres şi zumzăiala aglomeraţiei care te împiedică, de cele mai multe ori, să îţi auzi propriile gânduri. Aveam nevoie să mă regăsesc, să găsesc liniştea, în sfârşit.

Ce a însemnat căutarea casei şi, în final, găsirea ei?

Se spune că pentru lucrurile bune care îţi sunt date să le trăieşti, trudeşi mai mult, lupţi mai mult.

După ce am decis că ne mutăm la sat, în apropierea Clujului, am început să visez la cum va arăta clădirea, curtea, cum va bate soarele şi cum voi asorta mobila albă de bucătărie cu perdeaua ce va acoperi geamul micuţ… Visul meu avea multe episoade şi se împletea, pe rând, cu dragostea pentru legumele cultivate în grădină, cu viaţa simplă şi dorinţa de a găti sănătos.

Şi, cum realitatea bate filmul, şase ani de zile au durat căutarea şi schimbarea.

În final, ne-a găsit casa pe noi şi locul ne-a atras de la prima vedere. Eram deja obosiţi, frustraţi şi disperaţi. Nu aveam noi bani mulţi şi de aceea a fost şi mai greu. Însă, eram dispuşi să lucrăm, să renovăm, să înnoim şi investim mult timp şi răbdare într-o casă mai veche.

Nu mai aveam chef nici eu, nici soţul meu, de căutări. Însă, într-o zi am primit un telefon de la o prietenă care a aflat de o casă, nu departe de Cluj. Nu fusese pusă încă în vânzare, însă, se spune că pe vremuri, era una dintre cele mai frumoase din Vălişoara. Ne-am privit unul pe altul, ne-am alimentat cu încă puţină răbdare şi, am pornit. Fusesem prin zonă însă, fiind un sat fără magazin şi destul de departe de mijloacele de transport în comun, nu eram prea convinşi că putem locui acolo.

Era în luna martie 2019. Verdele crud de primăvară îţi relaxa privirea oriunde te uitai. Iarba udă în razele soarelui îţi oferea certitudinea vieţii, la fiecare pas. Pomii şi vegetaţia din grădina de dinaintea casei, o ascundeau. Până la clădire am trecut şi peste un pod cu o vale subţire, iar toată această atmosferă ne vorbea într-un fel pe care, pentru prima oară, l-am înţeles amânoi deodată, fără niciun cuvânt rostit.

Era, după lungi căutări, locul pe care ni l-am dorit amândoi.

Cum am ştiut că ceea ce am găsit era casa noastră?

Nu ştiu să folosesc toate acele cuvinte care să mă ajute să mă fac perfect înţeleasă, dar în momentul în care vezi un loc şi simţi că acolo vrei să trăieşti, începi să te imaginezi făcând lucruri în acel spaţiu. Ştii cumva, în inima ta că ai găsit ce căutai.

Surpriza cea mare a fost după ce ne-am mutat când, în fiecare zi descopeream lucruri la care visam, pe vremea când îmi imaginam cum va arăta totul, cândva. Am găsit căpşuni, o veveriţă în nuc, am primit cu zâmbete vizitele ariciului care venea seara prin curte în căutare de apă etc.

Energia pe care o transmit poveştile casei

Toată povestea asta cu mesajul şi energiile transmise de o clădire în care a fost viaţă, e reală. Chiar de curând am mutat un suport de ghiveci şi am observat scrijelit în piatră, anul 1973. Mă gândeam că are vârsta mea şi am realizat tumultul de emoţii, cuvinte şi trăiri care s-au consumat între aceşti pereţi şi în această curte. Tot ceea ce ne înconjoară acum a fost atins şi creat de altcineva. Sunt momente în care liniştea interioară este umplută de reflecţii care îţi transmit pace. Te opreşti şi îţi imaginezi viaţa celorlalţi, în alte condiţii, în alte timpuri, dar cu tot la fel de multe bucurii.

Este importantă povestea casei, a ceea ce era cândva, a celor care au locuit-o?

Da, este. Cine a locuit înaintea ta creat ceea ce a ajuns să îţi placă ţie şi, într-un fel, are aceeaşi vibraţie. Povestea a ceea ce era cândva o auzi, trăind în casă, din mai multe surse, în funcţie de cum au perceput-o ceilalţi. Auzi şi bune şi rele, aşa cum sunt şi oamenii. Împleteşti poveştile tuturor, şi creezi un punct de start pe care îl accepţi şi de unde începi să trăieşti propria poveste.

Ce a însemnat munca la renovarea casei şi ce ai şimţit lucrând?

Cum spuneam, laşi locul să te găsească, stabileşti o linie de plecare, îl cureţi de gândurile rele din trecut şi ti-l faci „acasă”. E şi greu şi frumos, în acelaşi timp. Am încercat să păstrez sentimentul pe care l-am avut când am intrat prima oară în contact cu casa, să păstrez ce mi-a plăcut, să respect stilul existent şi să adaug din personalitatea mea, astfel încât, să iasă o combinaţie care să ne fie dragă, în primul rând nouă, locuitorilor din prezent.

Este recompensator să trăiesti la ţară?

OOO daaaa!!!

Pentru mine, care sunt o visătoare şi iubitoare de linişte, este perfect. Însă, dacă eşti o fire practică, căreia îi place în mulţime, agitaţia, supermarketurile, betoanele, traficul şi să fii permanent în trend, nu te muta la ţară. Aici e despre visare, muncă, dar şi linişte. La sat e, cumva, despre Dumnezeu şi creaţia lui pe care o observi cel mai bine în natură. E despre sacrificii prin muncă, despre omenie şi relaţionare cu vecinii şi comunitatea. E despre ceea ce îţi dă pământul dacă îl îngrijeşti; e despre regăsirea de sine şi ascultarea vocii interioare.