-Oare mă poţi duce tu acasă de la spital?, m-a întrebat Cami, la telefon. Ştii, e mai uşor aşa decât cu taxiul, în zilele astea.
Era în prima săptămână, când veştile proaste despre incidenţa cazurilor de contaminare cu coronavirus veneau zilnic de pe tot globul, iar şcolile se închiseseră de două zile şi în România.
La maternitatea din Cluj, cea de stat şi cea mai veche, portarul era afară, cu mască, la soare. Se mai dezmorţea şi el. Secţia fiind în carantină, nu aveam voie să urc. Nu am aşteptat mult. Camelia, a treia din generaţie de femei, în viaţă, din familia ei, strălucea. Privea cu mult calm şi savura recompensa celor nouă luni de încercări grele. Boala şi neputinţa dragilor ei au învăţat-o că greul trebuie trecut doar atunci când devine real. Cu situaţiile ipotetice negative pierzi timp preţios.
Maria s-a cuibărit pentru prima oară într-un scaun de maşină pentru bebeluşi, continuându-şi somnul.
Am trecut demult peste griji ca alăptatul, îmbăierea bebeluşului şi recuperarea muşchilor abdominali după cezariană. Nu ştiu dacă sunt singura mânată de nevoia de a împărtăşi experienţe şi de a da sfaturi, neîntrebată, dar am început să meliţez despre ce şi cum trebuie neapărat să facă proaspăta mămică în zilele ce urmau.
Am privit în spate. Era tot senină şi fericită. Cuvintele mele se loveau de zidul ei cu gânduri colorate. A trecut cu bine un greu mare şi viaţa i-a dovedit că se descurcă şi că are resursele necesare. Tatăl fetiţei e departe şi îi este imposibil să străbată ţări, în condiţiile actuale de izolare şi carantină mondială, bunica ei a împlinit 101 ani, în urmă cu o săptămână, iar mama…cine ştie cum se va simţi mâine.
–Abia aştept să ajung acasă. Mă aşteaptă amânouă şi minunea asta mică le dă parcă zile, să ne putem bucura împreună, atât cât va fi posibil. Am tăcut, normal. Nu mai ştiam ce să spun şi toate experienţele mele trecute păleau.
În urmă cu trei zile mi-a spus că două dintre pacientele de la maternitate erau suspecte de COVID-19 şi, practic au fost carantinate toate celelalte pacientele. A trecut cu bine şi acea zi.
Acum, în liniştea momentului parcă simţea bucuria mare ce urma să vină atunci când se vor întâlni toate cele patru suflete.
Am ajutat la urcat bagajele. Uşa apartamentului s-a deschis şi ne-a întâmpinat mama ei. Bunica era în pat. Îi este greu să se ridice. Totul vibra de bucurie, iar atmosfera era activată de noua fiinţă care îşi făcea loc în vieţile lor, trăite împreună, cu bune şi grele, mai ales în ultimii doi ani.
Patru generaţii de femei puternice care ştiu că lupta se dă faţă-n faţă cu soarta şi că poţi ieşi învingător, într-un fel chiar şi atunci când nu ai alt sprijin decât pe tine însuţi.
