Poveste despre Valea Iadului – un loc de relaxare.

Nu, nu e un pamflet. E chiar un loc al cărui nume nu-i face cinste, dar e lăsat de strămoşi şi nu ţine de noi să ȋl schimbăm acum.

Ȋntotdeauna mi-au plăcut poveştile.

Ȋntotdeauna am căutat fantasticul ȋn fiecare aventură pe care mi-am propus să o ȋnfăptuiesc, fie că vorbim despre un proiect de-al meu, de muncă sau de relaxare. Mi-am propus ca, de fiecare dată când ies din graniţele oraşului, să caut un element din locurile pe care le vizitez şi să-l ȋnchid cu o cheie ȋn sertarul meu de amintiri.

Săptămâna trecută am fost plecată ȋntr-o tabără pe lângă Remeţi, aproape de Valea Drăganului. Practic, după cum ȋmi place mie să spun, a trebuit să fiu adult ȋntr-o mare de copii. Şi, deşi i-am adorat şi m-am distrat teribil alături de ei, lucrul de care m-am ȋndrăgostit iremediabil a fost locul de desfăşurare, această Valea Iadului.

Drumul până acolo este simplu – o iei pe drumul către Oradea şi, din Bucea (după Ciucea şi Negreni) faci stânga până ajungi ȋn tărâmul dealurilor ȋmpădurite, a stâncilor şi al pădurii.

Valea se numeşte, teoretic, Valea Iadului – nu ştiu sincer de ce, căci vă spun, sentimentul locului este că eşti ȋn paradis – unul cu aer curat, greu, pe care ȋl simţi şi care te poate ajuta să uiţi de toate, fie şi pentru câteva clipe. Dar, după cum spune citatul, nu trebuie să judecăm o carte după copertă.

Ce-am văzut acolo?

Am văzut parcă un colţ de lume neatins – da, este şosea şi da, trec maşini, dar prea puţine ca să le simţi. Practic, puteai să te arunci cu totul ȋntr-o bulă şi să te ȋncarci cu energie pozitivă.

Localnicii de acolo mi-au amintit de momentele când eram mică şi mergeam cu bunicii pe câmp – nu cred că a existat zi ȋn care să nu ȋi văd prin curte, ȋntotdeauna făcând câte ceva. Ba se duceau la fân, ba coseau, ba strigau că au prins o viperă şi să avem grijă – asta a fost una dintre cele mai interesante ȋntâmplări, căci nu am mai fost atât de aproape de una până acum. Sau poate am fost şi n-am ştiut eu.

Am văzut o peşteră neatinsă de mâna omului unde, la cât de cald era la vremea respectivă, chiar am reflectat dacă să mă mut acolo sau nu. Am văzut viaţa de lângă râu, cu toate vietăţile care vin la pachet.

Singurul lucru care m-a ȋntristat a fost, sau de fapt au fost, toate camioanele cu copaci tăiaţi care veneau dinspre Parcul Apuseni. Cred că număram minim zece pe zi şi asta, zic eu, nu e bine. Vă las pe voi să trageţi concluziile.

Dar, ca să ȋncheiem ȋntr-o manieră pozitivă, vă mai spun că zona este foarte aproape de barajul Drăgan, de barajul de la Bulz, de cascada Iadolinei şi cascada Izvorul Minunilor, de cheile Brătcuţei şi de Parcul Natural Apuseni.

Practic are toate ingredientele pentru o ieşire de relaxare din Cluj. Are locuri de vizitat, are aer curat, e un loc de legendă şi un loc ȋn care putem să ȋnvăţăm cel puţin un lucru despre noi ȋnşine.

Ȋn fiecare dimineaţă devreme, mă trezeam, ȋmi luam cafeaua şi mergeam ȋn foişor şi meditam la tot ce văzusem cu o zi anterioară. Nu cred că e nevoie să vă spun cât de mult m-a inspirat Valea Iadului, ȋn aşa fel ȋncât m-am ȋntors de acolo cu povestiri şi ȋntâmplări noi pentru tolba mea de poveşti.

Merită, vă promit! Aşa că, dacă vreţi un moment de respiro, mergeţi acolo. E frumos şi neatins parcă. E curat şi magic. Dar aveţi grijă, căci magia se ȋnfăptuie când te duci cu inima deschisă şi eşti dispus să petreci minim câteva ore acolo.

Pe săptămâna viitoare!