Poveşti de călătoriePoveşti din junglăLocul în care morții sunt plânși o singură noapte

Locul în care morții sunt plânși o singură noapte

Întunericul este străbătut de un jeluit prelung, colectiv. Patru focuri pâlpâie portocaliu, luminând patru trunchiuri groase de copac. În jurul lor, abia se disting siluete ghemuite pe jos, siluetele plâng, se tânguie continuu de la apusul soarelui. Trebuie să spun că este unu noaptea acum… Mă apropii încet, să nu deranjez această tristeţe colectivă. Calc pe solul bătătorit cu grijă din centrul satului indigen, înaintând prin noaptea tropicală.

Bocetele prelungi sfâșie noaptea, bărbaţi și femei bocesc deopotrivă.

Este un plâns colectiv. Nimeni nu este singur.

Tristețea este comună. Jalea este trăită de întreaga comunitate.

Cele patru trunchiuri de copac sunt pictate în alb și negru, cu desenele tradiționale ale tribului, speciale pentru ritualul de omagiere a morților. După formele distincte, disting figuri feminine și masculine: trei bărbați și o femeie. Ei sunt trunchiurile. Ei sunt morţii rememoraţi acum, la un an de când au plecat în lumea spiritelor. Rugile vracilor, cântecul ritual al cantorilor, plânsul rudelor au deschis cerurile și în noaptea aceasta, pentru ultima oară, spiritele răposaților coboară pe pământ. În noaptea aceasta familia este unită pentru ultima dată cu cei plecați dincolo.

Spiritele deja au pătruns în lemn, reîntruchipând scena facerii lumii, atunci când Mavutsinin a suflat viață peste trunchiul de kamiwa, atunci când primul om a luat viaţă.

Împodobite cu pene elegante – galbene, roșii, negre – cu centuri multicolore, coroane de pene impunătoare și coliere șlefuite cu grijă din cochilia de melc, trunchiurile aproape că par umane Au ochi, au gură, au și brațe. Stau zvelte și nemișcate în mijlocul familiei triste. Ascultă bocetele.

Câte doi cantori din triburile vecine invitate la ceremonie iau pe rând loc în spatele răposaților. Își pun și ei coroană cu pene colorate pe cap. Iau arcul din lemn negru în mâna stângă, îl proptesc în pământ, sprijinindu-se în el. Încep să scuture ritmic maracas pe care le țin în mâna dreaptă.

Instrumentele zăngăne ritmic, țac-țac-țac, țac-țac-țac. Bocetele încetează. Țac-țac-țac. Este unicul sunet care reverberează în negrul nopții tropicale. UuuuuUuuu… comunică între ei cantorii. Si încep un cântec sobru, ritmat, acompaniat de zăngănitul tărăgănat, hipnotic făcut de maracas.

Noaptea întreagă alternează între bocete și cântece, sub lumina caldă a focurilor, unul pentru fiecare defunct. Nimeni nu doarme, nimeni nu e singur.

La primele raze de soare, spiritele morților sunt trimise pe vecie în cer. La primele raze de soare, plânsetul încetează, despărțirea este finală. Spiritele se întorc în satul ceresc unde înaintașii dau o petrecere continuă, cu dansuri și cântece neîntrerupte. La primele raze de soare, doliul ia sfârșit, tristețea se termină, numele celor duși nu mai este pomenit.

Morții sunt acum cu morții și viii cu viii.

 

Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.

Ultimele postari ale lui Luminita Cuna (vezi toate)
Articolul precedentCasimiro, regele apelor
Articolul următorChullachaqui, spiridusul junglei

Mai Multe

More article