Dragă Viaţă,
Recunosc.
Nu te-am ȋnţeles din prima. Au fost vremuri ȋn care te-am iubit, te-am idolatrizat şi m-am bucurat de tine. Dar au fost şi vremuri ȋn care tot ce ȋmi doream era să te ȋnjur. Ştiu, sunt dură. Şi dacă stau să mă gândesc, tu m-ai ȋnvăţat să fiu aşa. Deci tot vina ta e.
Au fost şi vremuri ȋn care tot ce ȋmi doream era să mă ȋnchid ȋn propria-mi carcasă şi să nu te mai văd. Până am ȋnţeles că tu doar ȋncerci să mă ajuţi.
Tu ȋmi trimiţi idei, oportunităţi, eşecuri, fericire, tristeţe… toată traista de sentimente pe care, deseori, nu le ȋnţeleg. Dar le trimiţi cu un scop. De a mă ȋnvăţa pe mine să ȋnvăţ. Sau de a mă ȋmpinge să mă cunosc şi să ȋmi ştiu limitele.
De a mă transforma ȋn cea mai bună versiune a mea.
Când am venit pe lume, nu prea te ȋnţelegeam. Erai complicată, plină de lucruri noi… erai un mister. Unul pe care abia aşteptam să ȋl descâlcesc. Ȋnfăţişarea ta avea multe culori, mirosuri, zgomote, senzaţii pe care nu le ȋnţelegeam.
Dar ai avut răbdare cu mine şi mi le-ai explicat pe toate.
Trebuie să recunosc că ai avut şi tu ajutoarele tale: mama şi tata au fost ȋntotdeauna păpuşile tale… păpuşi care să mă ajute ȋn drumul destinului meu. Probabil te distrai de minune când eu ȋncercam să ȋţi deşluseşc tainele.
La şase ani… te iubeam. Erai roz pentru mine – culoarea idilică pentru o mică fetiţă. Mă bucuram de tot ce aveai să ȋmi oferi. Animale, peisaje, mirosul ierbii proaspăt cosite, jucării, râsete, bucurie… cam asta e ce primeam eu ȋn copilărie. Mai erau şi plânsete ocazionale, dar doar când tu considerai că era timpul pentru o nouă lecţie.
La paisprezece ani… m-ai lovit. Mi-ai trântit ȋn faţă tot felul de decizii pe care nu ştiam cum să le iau. Şi ţi-ai luat mâna de pe mine. M-ai lăsat singură să mă gândesc, să mă frământ, să-mi dau seama ce se ȋntâmplă cu mine. M-ai lăsat pradă unei vâltori de sentimente care au dat năvală peste mine, parcă din neant. De ce nu m-ai prevenit?
Eram furioasă pe tine. De ce nu m-ai ajutat? De ce ai dispărut cu răspunsurile tale? Păreai mai uşoară până atunci. Da, recunosc, ȋmi ofereai şi bune şi rele… dar parcă totul s-a ȋngreunat dintr-odată.
Şi atunci a fost momentul ȋn care am ȋnceput să ȋnţeleg ceea ce faci cu mine.
Vârsta de 18 ani a venit cu alte greutăţi. Dar ȋnvăţasem de prima dată să mă aştept la absolut orice şi să am ȋncredere ȋn forţele proprii. Aşa am făcut primii paşi ȋn viaţa de adult. Cu proiecte, decizii proprii, idei năstruşnice şi dorinţă de tine.
A fost momentul ȋn care nu te-am mai aşteptat, ci am luat propriile-mi hotărâri, resemnată că voi avea verdictul tău mai devreme sau mai târziu. A fost momentul ȋn care am decis să te ȋnfrunt.
Direct şi chiar diabolic pe alocuri.
Sunt şmecheră şi ştiu să mă joc cu tine. Ȋmi dau seama când ȋmi arunci ȋn faţă oportunităţi… şi ȋncerc să profit de cât mai multe idei pe care mi le oferi. De aceea sunt acum unde sunt.
Dar ştiu, aşa cum ţii ȋntotdeauna să ȋmi aminteşti, că sunt doar la jumătatea destinului meu.
Iar acum, la 23 de ani, te ȋnţeleg mai bine. Ȋnţeleg de ce mi-ai oferit tot ce mi-ai oferit. Ȋnţeleg de ce m-ai făcut să trec prin toate situaţiile prin care am trecut, fie ele uşoare, grele sau jenante.
Pentru prima dată, te ȋnţeleg mai bine.
Şi vreau să te fac mândră de mine. Să-ţi demonstrez că nu te-ai irosit prin mine.
Eşti ȋncă ȋn sângele şi sufletul meu. Şi cât timp vei fi acolo, voi ȋncerca să te ȋnţeleg din ce ȋn ce mai mult. Şi să profit de tine.
Pentru că ştiu că asta vrei.
Să iau ce mi-ai oferit şi să ȋl transform ȋn cea mai bună variantă a ta.
