Când spui viciu, te gândești la ceva rău, ceva ce te izolează de restul lumii și te individualizează într-un mod negativ. Oamenii sunt capabili de multe lucruri pentru a putea face rost de un dram de iluzie a libertății. Unii fură prin diferite mijloace și cum pot, alții aleg să-și vândă lucrurile mai de preț din casă. Totuși, există și o categorie de oameni care nu aleg să facă rost de bani prin mijloace, care ar putea să le facă rău altora sau chiar lor. Un altfel de vicios a fost Robi.
Când termini școala generală, intri în primul an de liceu și ajungi să simți gustul libertății din ce în ce mai mult, îți dai seama că poți fi capabil de nenumărate lucruri. Da, poți fugi de acasă, dar la ce bun? Tot acolo te vei întoarce, seara, când ți se va face foame și somn. Sigur că da, îl poți bate pe băiatul antipatic pe care nu l-ai suportat încă din copilărie, dar părinții tăi vor afla și vei avea parte de mustrări. Evident, ai libertatea să îți faci de cap. Curaj, tinere! Acum că ești om mare, ai un număr infinit de posibilități de a intra în belele.
„…și-am avut libertate.”
Robi a fost și rămâne, în continuare, un tânăr descurcăreț. După ce mama sa a decedat pe când el avea abia vârsta de șase ani, tatălui său nepăsându-i prea mult de unicul copil, Robi a fost crescut de bunica lui: „M-a crescut bunica și-am avut libertate…” A avut parte de o copilărie destul de frumoasă, locuind într-un oraș de la poalele munților, dar la casă. Robi spune că și-a petrecut copilăria „pe dealuri”. Lipsa mamei și neimplicarea tatălui s-au simțit în cursul evoluției lui Robi, dar a fost capabil să asimileze informațiile necesare pentru a se putea descurca în viața, plină de neprevăzut, ce îl aștepta. Școala generală a făcut-o pe la diferite unități de învățământ, nu pentru că ar fi fost un elev problemă, ci pentru că așa s-a nimerit să fie sistemul de învățământ la școala unde își începuse educația. Mutat de ici-colo, cam așa a fost școala pentru Robi. Patru ani la o școală, doi ani învățând într-un subsol de liceu, restul anilor la o altă școală, iar profesorii, deși nu era firesc, erau schimbați de zor, în fiecare an. Poate pentru mulți, situația aceasta aduce cu un talmeș-balmeș, dar Robi povestește totul cu zâmbetul pe buze și amuzându-se nespus de modul în care soarta i-a pregătit lucrurile: „Nu știu cum am avut chiar eu «norocul» ăsta… Eeeh, așa a fost să fie.” Odată ce a ajuns la o școală mai renumintă, din centrul orașului, Robi a început să simtă, într-adevăr, libertatea. Dar nu orice fel de libertate, ci acea libertate, care, odată cu adrenalina și falnicul sentiment de independență, aduce și ceea ce pe mulți oameni îi transformă, cu adevărat: viciile.
Noua îndeletnicire
Spre sfârșitul școlii generale, începutul liceului, Robi a realizat că, pentru el, școala nu a mai reprezentat un interes și încet-încet începuse să-și îndeletnicească timpul cu ceva, care reușea să îi aducă un beneficiu mai rapid și de efect: drogurile – marijuana – și relaxarea: „Șase ani, da, a provocat dependență. Dimineața, înainte să ajung la liceu, fumam un cui…” Iar apoi întreaga lui zi parcă se transforma și vedea lucrurile într-un mod mult mai pozitiv, decât le vede în general. La început a făcut asta, așa cum mulți alți tineri o fac, din curiozitate, dar, cu timpul, a devenit un obicei: „Și-apoi a devenit… Adică, ceva normal, la ordinea zilei.” Profesorii știau și ei de stitlul mai „nonconformist” al tânărului Robi. Având în vedere că nu era un elev problematic, i-au dat pace și l-au lăsat în lumea lui, o lume cu mai puține probleme și fără prea multe bătăi de cap, poate. Tânărul nu s-a transformat, pe deplin, într-un om care, orbește, caută toate sursele care îi pot aduce banii, pentru a face rost de elementul care îi alimenta viciul – marijuana. A încercat să strângă, prin modalități cât mai legale cu putință, bani. Da, avea nevoie de bani, pentru că avea nevoie de detașarea de lume, pe care o putea obține prin marijuana. Ecuația simplă cu care Robi s-a obișnuit și a trăit astfel șase ani.
„M-am considerat independent de mic.”
A început cu oferte de vânzare de telefoane, pentru colegii săi de liceu. Robi – bișnițarul cinstit – a început să-și înșire marfa, spre a fi comercializată, pe băncile din liceu. „Am așa niște aptitudini de afacerist. Da, de mic făceam afaceri. Vindeam, luam telefoane.” Făcea rost de telefoane, mai mult sau mai puțin uzate, de acasă și de la prietenii pe care nu-i interesau prea mult cât profit va aduce Robi de pe urma comercializării acestora, ci aveau și ei nevoie, la rândul lor, de bani. La fel cum este și acum, Robi era conștient de necesitatea banilor și nu i-a fost rușine să muncească. Astfel a simțit că este independent încă de la o vârstă fragedă și se întreținea din banii câștigați chiar de el, prin muncă: „M-am considerat independent de mic. Păi având în vedere că, cum ar fi, nu prea aveam părinți, consideram că trebuie să fac totul de unul singur, cu toate că am realizat că nu prea a fost bine.” Era conștient că nu doar de droguri avea nevoie, ci era necesar să se întrețină singur. Așa a și făcut.
Bani de buzunar pentru „frunze”
Robi avea un prieten mai mare decât el, încă îl mai are, care este expert în calculatoare. Robi și al său camarad, fiind și el un consumator de marijuana, s-au gândit că un atelier de reparații pentru calculatoare, ce își desfășoară activitatea doar pe timpul nopții, ar putea fi destul de rentabil. „Colectam de la toți prietenii, piese de calculator stricate… Adunam tot. Aveam o cană plină cu surse, aveam tastaturi. Și noaptea le reparam, pentru că a doua zi n-aveam bani pentru ce ne trebuia nouă să consumăm.” Munca era prestată cu multă trudă, viciul te transformă, te duce în punctul în care ajungi să faci lucruri de care nu te credeai capabil vreodată. Da, poți repara calculatoare. Da, poți vinde telefoane colegilor de liceu. „Deci, aveam două pistoale de lipit cu cositor. Se topea pistolu’, plasticu’… și noi tot nu terminam! Ore în șir lipeam plăci de bază. Lipeam și după care băgam în priză și auzeam de-odată o bubuitură și ieșea fum… Ia-o de la capăt! Pentru că nu aveam aparat de măsură și puneam condensator de care apucam… Dacă puneai amperaj mai mare sau mai mic, bubuia. Dacă bubuia însemna că acel condensator era prea mic și puneam unul mai mare.”
Afaceri făcute pe nesimțite
Astfel, Robi a ajuns să facă parte dintr-un grup cu interese mai dubioase: comercializarea de marijuana în cartierul din partea lui de oraș. Piața de desfacere a marijuanei se realiza după lăsarea serii, în cazuri extreme, existau și excepții când era necesară și comercializarea cu soarele pe cer. Neafișându-se în public, Robi și grupul în care se integrase nu au ajuns să fie arătați cu degetul de cei din jur. Puțini știau care este adevărata gură de relaxare pentru acest fel de oameni. Era destul de simplu să faci rost de „planta miraculoasă”, după cum spune Robi. Sunai persoana care se ocupa cu distribuirea de „marfă”, aceasta se deplasa cu automobilul până în locul unde te aflai și făceai rost de ceea ce aveai nevoie: „Nu era problemă, că-l sunam, venea acasă. Era o mașină care se plimba prin oraș, sunai… « Ce faci? Unde ești?»; «Aaah, sunt pe aici.»; «Păi și nu vii și pe-aici?»; «Ba da.» Venea, luam, îi dădeam banii.” Poliția a reușit, într-un final, să afle de această categorie de comercianți. Patruzeci și doi de oameni implicați în afaceri, dintr-un singur cartier au fost arestați. Robi, însă, nu a fost implicat în marea problemă.
„…și m-am detașat de toată lumea.”
A fost necesar să treacă șase ani în care viața lui Robi a fost într-o oarecare dezordine. Neștiind, defapt, ceea ce va ajunge să facă în viață dacă va continua în așa fel, s-a hotărât că era acel moment în viața lui, când trebuia să existe o schimbare majoră: „Am ajuns la concluzia, la 20 de ani, că trebuie să mă las de droguri și m-am detașat de toată lumea. Stăteam numa’ acasă. Mă duceam în pădure după lemne, pe lângă casă, deci nu ieșeam în oraș. Vreo cinci luni cred că a fost așa…” Brusc îi venise ideea de a pleca din locul natal și să meargă într-un oraș mare, care să-l ajute să uite cine a fost Robi din trecut și să îi intre în cap că va avea un viitor strălucit. S-a resemnat cu ideea că fiecare are calea lui în viață, dar pentru el, până acum, viața ar fi putut să fie puțin altfel. Fiecare alegere l-a definit și îl definește în continuare, dar totuși Robi spune că: „Nu-s mulțumit. Putea să fie mult mai bine.”
Alexandra Ţurnă- studentă