Da, sigur, poate veți considera că sună a clișeu, dar pentru mine, ca pentru mulți alți tineri studenți din Cluj și din oricare alt oraș aflat la un număr destul de mare de kilometri pentru a putea fi scris din trei cifre, pachetul de acasă are o semnificație profundă și-mi stârnește emoții. Despachetând, realizez că ating bucățile de ziar, pe care le-a atins și mama, când a învelit borcanele pline cu ce e mai bun din cămară. Este ca o îmbrățișare, simt că acasă este mai aproape de mine.
E ziua de vineri, și până să se facă timpul de amiază, voi merge după ceea ce este, cu siguranță, specific studențesc – pachetul trimis de mama. Plec din Mănăștur și cobor în stația de la Regionala CFR. De acasă până în stația de autobuz trebuie să merg pe jos cam vreo 5-6 minute. Până să mi se strice a doua pereche de căști pe anul acesta, ei bine, obișnuiam să ascult muzică pentru a mă simți mai confortabil pe stradă și în atobuz. Dar o binemeritată pauză pentru urechile mele este ceva necesar.
Fără muzica ascultată la căști, pot fi mai atentă la ce este în jur. Afară este destul de plăcut, noaptea plouase, iar pe stradă câteva bălți mă făceau să mă simt mai atletică, în încercarea mea de a le ocoli, iar eu fiind chiar binedispusă, alegeam să sar peste ele, parcă așteptând aplauzele din tribună, pentru săritura în lungime peste baltă.
Ce e drept, nu poți fi altfel decât binedispus atunci când, nemaiavând mare lucru prin frigider, peste jumătate de oră, după ce vei ajunge cu sacoșa plină, te vei putea bucura de gustul de acasă. Da, „gustul de acasă” parcă sună a slogan pentru un fel de condiment de mâncăruri, dar este folosit fără a avea, cu adevărat, valoare. Și un prosop, dacă a stat în bucătărie, îl poți simți, îți poți da seama că, da, chiar de acasă vine acel prosop.
Dacă ceva vine de acasă – orice – înseamnă că este bun. Acesta este sentimentul recunoștinței pentru ceea ce reușește să te ducă cu gândul la acasă. Nu este cazul să repet faptul că, de cele mai multe ori, oamenii apreciază lucrurile abia atunci când nu le mai au sau ajung mai greu la ele. Asta o știe toată lumea. Habar n-am ce filosofie de viață este, dar își găsește aplicabilitatea în realitate, în nenumărate rânduri.
Nu știu cum fac, dar mereu îmi supraestimez abilitățile de hamal pentru giganticul pachet. Din locul de unde trebuie să-l ridic, până în stația de la Regională este destul de mult de mers, iar cu un pachet de… multe kilograme, mai mult târâit decât cărat, tot schimbându-l dintr-o mână într-alta, este destul de dificil. Mereu ajung să regret când într-un final dau banii pe taxi, dar cel puțin știu că voi mai fi capabilă să duc mâncarea la gură, mâinile nemaifiindu-mi întinse de greutatea sacoșii, precum de un aparat de tortură medieval. Concluzia este lesne de înțeles: am sunat la dispecerat pentru un taxi. După cinci minute de așteptare, mă și văd pe bancheta din spate a taxiului.
Urcatul cu imensa sacoșă până la etajul trei este un flec, gândindu-mă că aș fi putut să car bagajul până în stație și din stație, acasă. Nu m-am plâns de nimic. De pofta ce-o aveam, nu am mai putut simți eventualul disconfort. Aveam o stare crescândă de entuziasm și îmi bubuia inima de parcă urma ca întreaga familie să iasă din sacoșă. Dar era, așa cum spun majoritatea, mâncare de acasă. Pentru mine, nu este doar mâncare, ci este o parte din acasă. Nu știu dacă voi ați văzut vreodată cum se pregătește un pachet pentru un student, dar eu am văzut.
De parcă ar fi un ritual; enumerarea de lucruri ce trebuie să fie puse în bagaj, adunarea lor din diferite locuri: cămară, grădină, congelator, apoi sunt toate puse pe masă și se așează tactios, precum un puzzle. Așa le-a aranjat mama, astfel, cu grijă, le-am manevrat și eu afară din sacoșă.
Am scos, mai întâi, ceea ce era deasupra: un cofrag cu ouă proaspete, vreo trei pungi cu verdețuri, plante pentru ceai și telemea de vacă. Îți este greu să nu îți afunzi nasul în acele arome proaspete și să nu rupi câte un fir de pătrunjel, să-i simți parfumul dulceag. Chiar dacă mereu știu ce se află în punga cu ceaiuri, mereu o deschid și foșnesc plantele pentru a stârni miresmele subtile. Apoi am dat peste artileria grea: borcanele. Merită să le fie mâncat conținutul, sau merită să fie admirate, la loc de cinste, în vitrină? Foamea îți strică planurile artistice și astfel nu-ți mai arde de arta frumosului de prin vitrinele de sticlă. Mănânci.
Da, este mâncare și în Cluj, chiar este, dar nu are gustul pe care, eu așa consider, fiecare om îl caută – aroma de acasă. Indiferent cât de bine/rău gătește mama. Poate unora le este dor până și de mirosul de clătite mai arse, sau de lacrimile care se ivesc din cauza mirosului puternic de ceapă proaspăt tocată de mama, în bucătărie. Știu că este ciudat, dar mie îmi este dor până și de teancurile de vase pe care mă ofeream voluntar să le spăl, gândindu-mă că mama era istovită după ce pregătise cina. Există 19,254,658 de feluri diferite de acasă în țara asta în formă de pește. Indiferent de unde este acasă.
Alexandra Țurnă