Ultima piesa a zilei 1 Electric Castle a fost „one more time”. Pentru mine şi A (o bună prietenă), fiecare ediţie #EC a însemnat bucluc, iar şirul ghinioanelor nu ne-a părăsit nici în acest an.
Totul a mers brici – la Sala Sporturilor nu am stat la coadă, am ajuns relativ repede, iar distracţia părea că se află la un check in distanţă. Ei, iaca, una a intrat, cealaltă nu. Cu ecranul spart, biletul lui A nu a putut fi scanat. Băieţii de la intrare i l-au scanat de 6-7 ori, apoi am încercat şi de pe telefonul meu, că poate acolo era baiul. Nu a mers, aşa că am încercat la alte birouri. Când în sfârşit a funcţionat, 2 recepţionişti electrici au scanat biletul în acelaşi timp. S-au înţeles care dintre ei să dea brăţara, iar după 5 minute „biletul tău a fost folosit, nu îţi pot da brăţara”. Şoc şi groază! Totul s-a încheiat cu bine, căci electricii sunt oameni faini cu care poţi discuta.. dar am ratat 2 momente faine pe scena principală, căci a durat puţin până am rezolvat.
La finalul zilei, A a fost acuzată de amicii altei prietene că le-a furat biletele. În naivitatea ei, A a zis „ok, hai la ei să rezolvăm, că nu am făcut aşa ceva şi nu am nimic de ascuns”. M-au chemat şi pe mine să merg cu ele, ca apoi să mergem împreună spre casă. O stradă şi 3 felinare sparte mai încolo am ajuns la blocul cu pricina.
- Hai!
- Unde?, întreb eu.
- În casă.
- Nu, mulţumesc, vă aştept afară. În cât timp vă întoarceţi?
- 5 minute. Ţine-mi berea, să nu par neserioasă, mi-a zis I.
Fetele intră, iar eu aştept. 5 minute… 10 minute… „hai să nu exagerez”, îmi spun, „mai stau puţin”. 20 minute. O sun pe A: „da, da, ieşim imediat”, dar aud în fundal un zbiarăt „nu ieşiţi nicăieri până nu ne recuperăm biletele”. Pam, pam: panică! Mai stau 5 şi o mai sun încă o dată. Telefon închis. Panică, panică. Îl sun pe fratele lui I, căci nu aveam numărul ei „O, salut! Te-ai întors în România! ce faci?”, deschide el discuţia foarte prietenos. Îi explic situaţia şi îl rog să ia legătura cu sora lui. Între timp telefonul lui A era în continuare închis. După încă 10 minute îl sun pe fratele lui I „Ai sunat-o?”, iar el foarte relaxat îmi spune „Mi-a închis şi mi-a dat mesaj că nu poate vorbi acum. Are probleme.”. Panică maximă.
Mă sună A. Nu spune nimic. Aud urlete pe fundal. Îi dau mesaj „ieşiţi sau sun la poliţie!!”.
O sun iar. Telefonul e închis.
Sun la 112, explic situaţia şi mi se face legătura cu Poliţia. Legătura se pierde. Sun înapoi „V-am sunat în urmă cu 2 minute, mi-aţi făcut legătura cu Poliţia, dar s-a întrerupt”. În timp ce eram la telefon, mă sună Poliţia. Răspund. Nu se aude nimic. Mă sună de la 112 înapoi „ce faceţi, domnişoara, îmi închideţi în nas?”, „îmi cer scuze, din greşeală”. Între timp primesc mesaj de la A: „SUNĂ LA POLIŢIE CĂ NU IEŞIM DE AICI!!!”. În sfârşit vorbesc cu Poliţia, le explic situaţia, unde sunt şi aştept.. şi aştept.. şi aştept.. şi iese un şofer beat din parcare, loveşte 2 maşini şi vine cu viteză spre mine, care eram pe marginea străzii. Nervoasă, că a trebuit să mă bag în şanţ ca să nu mă lovească, îi notez numărul de înmatriculare.
A continuă să îmi dea mesaje alarmante, apeluri în care se auzeau urlete, iar eu mă ambalez şi mai tare.
După încă 10 minute sun iar la 112 „Doamnă, fetele alea sunt prinse într-un apartament cu nişte necunoscuţi, sunt speriate şi nu ştiu ce să facă, iar Poliţia nu vine! Să plătesc mai bine 2 băieţi de pe stradă să mi le scoată din casă??!!!”, iar doamna îmi spune „Au ajuns. Sunt acolo deja..”. Erau. Doar că la locul accidentului. Alerg ca nebuna înspre ei şi strig „eu v-am sunat, la mine veniţi prima dată!”. Spăşiţi, domnii poliţişti se deplasează agale şi reuşesc să mă enerveze la culme, le explic cum s-a întâmplat totul, unul din şoferii cu maşinile lovite e uimit de situaţie… iar eu par… ca şi un festivalier care a consumat băuturi alcoolice. Până când mă sună A, pun pe difuzor urletele, iar poliţiştii grăbesc pasul.
Dacă ne-aţi fi văzut, aţi fi fost amuzaţi: 2 poliţişti pufoşi alergând, eu după ei, iar şoferul în urma mea:
„şi maşina mea?!”
„Hai că-ţi zic eu cine a lovit-o!”
Mai departe.. ce să vă spun.. au stat în casă aproape o oră, timp în care eu şi şoferul am aşteptat.. Într-un final le-au scos pe fete şi ne-am îndreptat către accident, că trebuia să dau şi eu o declaraţie ca martor.
„ooo, dar ce faceţi în Cluj, domnişoară? Aţi venit la bumtzi bumtzi? Vă place la noi?”
Da, John.. îmi place în Cluj. Ce nu îmi place este că oamenii sunt căpoşi şi totdeauna ştiu ei mai bine cum stă treaba..
Exerciţiu simplu: dacă părinţii te învaţă de mic să nu dai drumu la străini în casă, crezi că e mai sigur să mergi tu la ei, mai ales când ei te văd pe tine vinovat de ceva?