În momentul în care aceste rânduri se tipăresc pe ecranul din faţa autorului, acesta încă simte echivalentul a 4 zile de adrenalina pură curgându-i prin vene, dar şi durerea că una dintre cele mai interesante experienţe din viaţa sa a ajuns la un inevitabil sfârşit (până anul viitor cel puţin).

Nu mă consider un novice în ceea ce priveşte festivalurile. Sunt de părere că în timp, am reuşit să particip la destule evenimente cât să imi fac o idee despre cum funcţionează aceste oaze de libertate şi haos socio-cultural.
În general ideea de bază rămâne neschimbată: în prima fază se alege o locaţie, nici prea mica, nici prea mare (să vă văd eu pe voi cum alergati un kilometru între două sau mai multe scene la trei dimineaţă ca să vedeţi tipul ăla tare care bagă un electro/hip-hop cu influenţe underground demenţial de care nu ai auzit până la festival, însă şti că dacă îl ratezi o să intri în depresie până la următoarea ediţie).

În continuare selectezi din miile de muzicieni disponibili pe cei care sunt dispusi să care pe umerii lor responsabilitatea de a-i distra pe miile de petrecăreţi prezenţi la festival. La capitolul ăsta primeşti puncte bonus dacă reuşeşti să creezi diversitate în genuri, aşa încât să ţii în picioare cât mai mulţi oameni, fie că ei ascultă în mod normal muzică electronică, hip-hop, reggae, rock sau chiar şi chestia aia ciudată cu nume impronunţabil care ţie îţi place extrem de mult, chiar dacă bunica ta spune că sună a muzica bulgărească.

La final, culegi cât mai mulţi oameni faini, atât din ţară cât şi din afară, îi pui pe toţi în mediul proaspăt adus la viaţă şi te minunezi de cât de frumos este haosul pe care ai reuşit să îl creezi (arunci din când în când nişte apă de ploaie peste toată lumea şi restul e istorie).

Mă bucur să pot spune că ediţia din 2016 a Festivalului “Electric Castle” a reuşit să urmeze această reţetă pas cu pas (chiar dacă uneori nu am reuşit să nu mă gândesc că băieţii s-au cam scăpat la apa de ploaie), iar rezultatul este demn de aplauze.

Prima zi de festival mi-am petrecut-o plimbându-mă teleleu peste tot, fără o ţintă anume, ca un căţel bucuros care îşi explorează noul loc de joacă. Am impresia că entuziasmul simţit odata ajuns înăuntru, combinat cu bucuria că ajunsesem, în sfârşit, la un festival la care am ratat ediţiile anterioare (ştiu la ce te gândeşti, ruşine mie!) au fost resursele care mi-au permis să îmi petrec câteva ore uitându-mă cu ochii cât cepele la tot ce promitea să îmi ofere Castelul Electric în următoarele zile. Ce pot să zic e că nu am fost câtuşi de puţin dezamăgit, opţiuni erau destule.

De la zone care îţi promiteau relaxarea în hamac, cu o bere rece în mână, după ce ai stors şi ultima picatură de transpiraţie din tine dansând în faţa a şapte scene diferite, la atracţii de bâlci care să le întoarcă curajoşilor stomacul pe dos şi să îi bombardeze cu mai multă adrenalină decât puteau duce, toate aveau să îţi ofere exact lucrurile de care ai avea nevoie între concerte. Aşa că, după ce m-am simţit destul de încărcat cu atmosfera de festival, am luat-o încet spre scenele de unde deja se auzeau ecouri de energie în stare pură aruncate în atmosferă de oamenii electrici cu fiecare suflare.

Cei de la Grimus au fost cei care au dat startul nebuniei de la scena principală, nebunie care de altfel nu avea să se oprească până târziu duminică în ultima zi de festival. Băieţii, deja veterani ai scenelor clujene, nu au dezamăgit nici de această dată, iar show-ul lor a fost exact catalizatorul de care aveam nevoie pentru a putea începe să ne dezlănţuim. Prima zi de festival ne-a prezentat o groază de muzicieni talentaţi. Toy Machines, Vlad Dobrescu sau Macanache sunt doar câteva nume care au reuşit să ne electrizeze şi să ne facă inimile să pompeze destul sânge încât corpul să ţină pasul cu mintea care începea să o i-a razna, pierdută printre ritmuri. Cu toate acestea, cei care au reuşit să ne aducă înapoi cu picioarele pe pământ, doar ca apoi să smulgă pământul şi să ne arunce într-o stare de perplex pe toţi, au fost islandezii de la Sigur Rós.

Un spectacol care combină un instrumental parcă rupt din ireal completat de un vizual care l-ar face şi pe George Lucas să plângă de ciudă. Doar aşa pot să definesc una dintre cele mai tari experienţe pe care le-am avut la Electric Castle.

Un lucru demn de menţionat este că există două elemente care par să definească festivalul de la Bonţida. Unul dintre ele, aşa cum probabil aţi ghicit, este muzica excelentă, iar cel de-al doilea este ploaia, determinată parcă să nu lase pe nimeni să plece uscat acasă. Dar vis-a-vis de această observaţie trebuie să adaug şi o vorba de duh, pe care am auzit-o în timp ce încercam să navighez pe proaspăt formatul canal navigabil de la castel: „Ăia care se plâng de ploaie sunt ăia care nu sunt aici.”

Pe lângă faptul ca înteleptul în cauză a reuşit să îmi aducă instant înapoi buna dispoziţie cu o singura propoziţie, m-a mai şi ajutat să îmi scot tenişii din noroi, ca atare aici E.C. dovedeşte că a respectat şi punctul trei din reţeta unui festival de succes: o grămadă de oameni faini. Nici pe cei de la Dilated Peoples nu a părut că i-a deranjat câtuşi de puţin ploaia de afară, fiind determinaţi să ne dovedească că îşi merită statutul de legende ale hip-hopului de pe Coasta de Vest. O altă legendă, de data aceasta mioritică, care şi-a făcut simţită prezenţa la castel a fost Argatu. Un artist care reuşeşte să combine tehnologia cu înţelepciunea populară, rezultatul fiind un public care nu are de ales decât să îi cânte refrenele cuvânt cu cuvânt.

Ultima zi de electricitate am reuşit să mi-o petrec într-o stare ciudată de confuzie, răceala şi epuizare. Nu doar că reuşisem să dorm maxim 2/3 ore pe noapte în ultimele patru zile, dar line-up-ul zilei ce închidea festivalul promitea să îmi aducă în faţă nu mai puţin de şase trupe pe care eram determinat să le văd fie ce o fi. Dacă aş fi putut să ţin pasul şi să nu mă prăbuşesc în noroi, asta nu eram în stare să garantez, dar vorba aia: Unde există voinţă- există şi o cale!

Primii au fost moldovenii mei preferati de la Alternosfera, care m-au făcut să îmi pierd glasul şi să îmi simt picioarele ca nişte blocuri de cărămidă, dar care m-au înştiinţat veseli că pot să stau liniştit în ceea ce priveşte vremea: „Ploile nu vin”. (A plouat în continuare, dar deja nu mai conta decât prognoza moldovenească pe care o aveam în suflet). Aria Urbana, Fraţii Grime şi Firma au fost formaţiile care au urcat pe scena Boiler şi care au reuşit să mă readucă în simţuri, însă nimic nu m-a putut pregăti de show-ul celor de la God Is An Astronaut. La fel ca şi Sigur Rós, astronauţii sunt o trupă instrumentală, vocalul fiind exclus.

Cu toate astea, flăcăii aştia din Irlanda sunt un fel de savanţi nebuni care te ridică în ceruri cu nişte ritmuri relaxante, doar ca mai apoi să te izbească de pământ cu nişte refrene grele şi pline de emoţie. Sentimentul pe care îl ai la concertele lor este acela de a fi construit, dărâmat şi reconstruit de nenumărate ori, până când, la sfârşitul piesei, te pierzi, doar ca apoi să te regăseşti şi să te pierzi din nou.

Bineînţeles că m-am întors acasă cu o răceala de care nu cred că o să scap prea curând şi cu o urmă adâncă în contul bancar, dar cu un zâmbet tâmp pe faţă care compenseaza tot. Electric Castle nu difera de festivalurile internaţionale printr-o abordare diferită a conceptului sau prin plusuri majore în ceea ce priveşte artiştii sau organizarea, nici prin selectarea unei locaţii cu importanţă istorică (nu mă crezi, vezi „End of the Road- Dorset, UK” ). Cu toate astea, reuşeşte să aducă o experienţă originală pe plaiurile mioritice, una pe care o recomand cu căldură în vorbe şi cu umezeală în papuci.

Post Scriptum: Aş dori să îmi cer iertare de la băieţii şi fetele de la standul GSM, responsabili cu încărcatul telefoanelor şi a device-urilor participanţilor, pe care i-am terorizat cu nenumăratele mele vizite, îngrozit fiind de gândul că aş putea rămane fără baterie. Nu contează ce zice lumea, voi sunteţi adevăraţii oameni electrici, voi sunteţi eroii de la Electric Castle.

Andrei Pantea