Deseori aleg să compar viaţa cu o cărare, iar fiecarei fiinţe îi corespunde una pe care trebuie să o străbată până la capăt. La începutul călătoriei, însă, fiecărui drumeţ ce porneşte la drum i se atribuie doi saci cu două tipuri de seminţe. Roditoare şi otrăvitoare. Fiecare turist pe infinita cărare poate sădi în drumul său oricare dintre aceste seminţe, iar mai apoi să culeagă roadele. Nea Szani a bagat adanc mâna în săculeţul din buzunarul drept unde ţinea cele mai roditoare seminţe pe care le-a presărat pe cărarea vieţii tip de 71 de primăveri.
L-am cunoscut pe bărbatul înalt şi impunător ca brazii din zona muntoasă în care locuieşte într-una din călătoriile menite să descopere Transilvania prin cele mai frumoase reportaje televizate. Am ajuns la el într-o superbă zi de luni, în inima munţilor Apuseni, la Beliş. Acolo unde liniştea pare asurzitoare, unde soarele îşi face apariţia timid, încercând să şteargă urma iernii, unde ploaia dansează dansuri de societate până la contactul cu solul, unde oamenii locului aprind focuri în suflete chiar şi pe timpul verii, acolo este casa lui Nea Szani.
Norocos că viaţa l-a aşezat într-un colţ de Rai încă din timpul vieţii, bătrânul om cu ochi de sticlă, ultimul fierar de vârsta a trei-a din satul Beliş, acceptă să îşi deschidă uşile sufletului şi atelierului de fierărie. Casa meşterului se află la drumul principal din Belişul Nou, un cămin construit cu sudoarea frunţii după strămutarea din Giurcuţa de Jos pentru construirea lacului de acumulare, cu o curte asemeni celor din basmele populare româneşti. Păşind grăbit pe covorul verde din curtea casei, gazda porneşte spre atelierul de fierărie din spatele gospodăriei. „Pe asta am făcut o azi noapte’’, imi spune cu glas stins, ‘’E o cruce făcută pentru un nepot, mâine îi este înmormântarea’’. Pentru Nea Szani moartea nu reprezintă sfârşitul, ci o consideră un punct de plecare spre locul unde vei putea să întinzi ambele braţe Divinităţilor, iar ele te vor însoţi la Marea Pajişte Verde unde vei alerga pentru totdeauna.
Atelierul meşterului reprezinta o oglindă prin care reflexia trecutului luminează prezentul. Trecutul, alături de dragoste, este motivul pentru care oglinda mai are reflexie. De mic copil bătucea cu picioarele pământul umed de pe podeaua atelierului, alături de tatăl său care i-a insuflat dragostea pentru fierărie. Părintele său avea la acea vreme şi alţi ucenici dornici să deprindră tainele prelucrării fierului, însă pretenţiile erau mai mari în ceea ce îl privea pe tânărul aspirant, deoarece prin vene îi curgea din generaţia bunicului sânge amestecat cu fier. Primea bătaie la fiecare greşală pe care o făcea, iar volumul de munca era dublu, deoarece moştenirea îi apăsa umerii asemeni lui Atlas ce ţinea în spate Pământul.
Însă acest lucru i-a întărit dragostea pentru lucrul cu ciocanul şi nicovala, iar după câţiva ani de activitate alături de tată, Szani Fierarul şi-a văzut după nuntă visul cu ochii în propriul atelier.
Aici pare că uneltele nu sunt aşezate după o rânduială anume, însă meşterul cunoaşte locul fiecărei piuliţe. De jur împrejurul încăperii stau aşezate unelte de toate felurile, cuie, piuliţe, lanţuri sau icoane, semn că Dumnezeu are în grijă această odaie cândva aducătoare de hrană. Tot credinţa în Dumnezeu i-a întărit mâinile şi mintea în momentele de cumpănă ale vieţii spunând deseori că ’’Asta este voinţa Lui Dumnezeu’’.
În centrul atelierului de fierărie stă aşezat focul, primordial în prelucrarea fierului. Barele de fier sunt încinse până la incandescenţă, iar sub o jerbă de scântei, Nea Szani loveşte cu putere metalul, aducându-l la forma dorită. În ciuda faptului că petalele vieţii lui încep să cadă, iar puterile i se sting asemeni unei lumânări, maestrul fierar îşi pune sufletul în obiecte precum topoare sau potcoave, puţinele comenzi pe care le mai are de la consăteni. S-a resemnat cu gândul că modernismul stinge hain această meserie prin uşurinţa cu care pune la dispoziţie unelte casnice, iar necesitatea confecţionării acestora în atelierele de fierărie se risipeşte. În lupta cu amintirile imblânzitorul de metale pierde în favoarea vremurilor în care gospodarii belişeni făceau cozi la uşile atelierului său de fierărie pentru a le potcovi docilele animale ce trăgeau la căruţă, sau când nelipsitele unelte muncitoreşti prindeau viaţă în mâinile lui.
Totuşi nu rapiditatea cu care prezentul îneaca trecutul îl macină pe Nea Szani, ci lipsa unui moştenitor dornic să ducă mai departe tainele acestei valoroase munci. Dumnezeu nu l-a înzestrat cu darul de a avea copii, însă a substituit cu ceva măreţ, Fierăria. Singurul freamăt din inima de fier încinsă a bătrânului meşteşugar este că trecerea sa în nefiinţă va aduce pe uşile atelierului de fierările lacăte şi lanţuri. Totuşi speră că într-o zi tineri îndârţiti nu vor lăsa adevăratele meserii-brăţări de aur să piară, iar uşile atelierului său de fierărie îşi vor redeschide porţile asemeni nouă pentru oameni şi suflete …
Maria Bianca Ciocotişan
