Nu mai scriu demult în caiete cu linii albastre, dar sentimentul de început și-a făcut cumva loc atunci când m-am decis să-mi petrec prima vară în Cluj. A fost cu de toate, cu așteptări ascunse într-o certitudine aparentă și cu revelații venite în momentele cele mai neașteptate. Pe ultimele zile de vară, singurele gânduri care mai persistă e că orașul ăsta poate fi și un pic altfel.

Când ești student în Cluj, lucrurile pot intra insesizabil într-o anumită rutină. Facultate, aglomerația din 24B, mâncare cumpărată pe fugă, sesiune, ieșiri cu prietenii. Doar că toată această monotonie se transformă în perioada ce tocmai ia sfârșit. Dacă ești suficient de atent, poți descoperi o altă față a locurilor pe care crezi că le știi atât de bine. Nu neapărat cu mai puțină forfortă și cu mijloace de transport mai libere, ci cu un ritm pe care îl asimilezi și te întrebi de ce îți place atât de mult.

Vara asta am luat orașul la analizat mai mult la pas pe străzile înguste sau pe bicicletă. Numai așa reușești să descoperi locuri pe care privirile atente de după geamurile autobuzelor nu te lasă să le afli. Într-un fel sau altul, dincolo de clădirile cu o arhitectură impresionantă din centru, dai altă valoare și zonelor aparent banale care dintr-o dată capătă farmec. Ca blocurile cu aspect comunist, în balcoanele cărora stau așezate flori în ghiveci și postere șterse cu artiști din altă epocă. Sau ca străzile pavate cu piatră cubică pe care te pierzi vrând-nevrând, încercând să admiri vreun detaliu sau să surprinzi într-o fotografie cadrul perfect.

Mai mult ca oricând, Clujul, vara, e despre oameni. Inevitabil, orașul primește mii de turiști pe care nu ai cum să nu-i reperezi pe străzi. Cel mai adesea sunt cu aparate foto la gât și cu privirile prin toate părțile, încercând să nu scape vreun loc din raza atenției lor. Fie că e vorba de tineri care invadează orașul odată cu Untold-ul, fie că sunt turiști străini trecuți de o anumită vârstă, toți sunt în căutare de ceva mai mult decât un alt loc bifat pe o listă. E, dincolo de orice, o experiență pe care o asimilează diferit, o stare pe care o preaiau odată cu pulsul orașului și pe care o păstrează ceva timp.

Poate că lucrul cel mai neașteptat cu care m-a surprins Clujul vara asta e că mi-a dat, într-un mod ciudat, senzația de copilărie. Nu cred că a fost neapărat vorba de o nostalgie, ci mai mult despre amintiri pe care le-am rememorat fără să conștientizez. A fost un pic despre vacanțele alea de vară care durau trei luni nesfârșite și ascundeau o întreagă lume dincolo de ele. Despre copii care trec nestingheriți prin țâșnitorile cu apă de lângă statuia lui Matei Corvin, despre cozi lungi la gelaterii pentru înghețata preferată, despre plimbări lungi cu bicicleta (doar că acum fără căzături și plasturi pe genunchi), despre o inocență pe care ai crezut că ai pierdut-o și o recapeți din când în când.

În ultimele zile de august, pot spune că a fost ca și cum aș fi început un caiet nou, pe a cărui etichetă îmi așez meticulos numele și încerc să scriu frumos măcar pe primele pagini. Când Clujul ți-e vară, e despre ce descoperi în momentele cele mai puțin surprinzătoare. E ca un ultim răsărit pe care l-ai prins în orașul ăsta fain, cu bagajele în mâini, în drum spre gară.

Manuela Moroșanu