La scurt timp după ce a început şcoala, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors la Ardeu, în ultima zi a cercetărilor pe şantierul arheologic de la Cetăţuie.
Plouase în ultima vreme şi mă gândeam că oamenii de acolo vor fi nervoşi că n-au apucat să-şi închidă şantierul cum trebuie, să încheie lucrările din vara aceasta.
Trebuie să aflu mai multe despre ce s-a descoperit aici o vară întreagă. Pe de altă parte însă, mă gândeam că, aşa cum nu ştiu eu multe lucruri despre daci şi despre cetăţile lor, sunt mulţi alţi oameni care nu ştiu, iar dacă toţi ar sta departe de aceste subiecte…cu siguranţă nu ar mai afla nimic, decât întâmplător.
Aşa că urc hotărâtă dealul spre şantier, a doua oară în vara aceasta.
Urcuşul mi se pare mult mai uşor decât prima dată. E un drum cunoscut de-acum. Când să ies în luminiş, pe platou, mă întâmpină Furnica. E o căţea albă, mare, parcă are sânge de lup (lup alb, nu orice lup!). E paznicul taberei şi-al locului. Toţi o iubesc.
Băieţii-s mai puţini acum. Sunt patru: Cristian Roman, Iosif Vasile Ferencz, Mihai Cristian Căstăian de la Muzeul de Artă Populară din Orăştie şi Adrian Cătălin Căsălean, student la Cluj.
Sunt în pauză acum, se vede c-au muncit ceva de dimineaţă. Par obosiţi. Bag seamă c-au cărat la saci cu pământ, să acopere săpăturile pentru a le proteja peste iarnă. Vor continua în vara viitoare.
Se bucură să mă vadă. Pauza se prelungeşte un pic, apoi Cristian Roman dă tonul şi se-ntorc la treabă.
Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la M.C.D.R. Deva, care se arată binevoitor şi bucuros să stea de vorbă cu mine.
Îmi povește despre Ardeu, despre Cetăţuie, despre satul dacic din vale, despre cum trăiau dacii și cum era organizată așezarea lor.
Îmi pregătisem o listă cu întrebări pe care să i le pun. Ne-am aşezat pe iarbă. Povesteşte atât de frumos, încât nu-mi vine să-l întrerup. Îmi spune despre cum trăiau dacii de aici, ce mâncau şi cum aveau organizată aşezarea…
Pe vremuri, la Ardeu locuia un nobil dac, vânâtor şi pescar pasionat, împreună cu suita sa.
Avea şi un atelier pentru confecţionarea armelor de vânătoare. Toate cele necesare traiului erau aduse aici, sus, din vale, chiar şi apa de băut.
Drumul mergea roată, în jurul dealului, urcând domol, ca să poată trage caii carele-ncărcate cu provizii.
După războaiele cu Roma, aşezarea a fost arsă şi refăcută mai târziu, în Evul Mediu. Apoi abandonată şi oamenii s-au tras în vale, în satul de acum.
Povestea despre satul Ardeu spunsă de Iosif Vasile Ferencz: (puteţi citi transcrierea, la finalul articolului)
Dr. Ferencz pare la prima vedere un om dur. E corpolent, nu foarte înalt, cu faţa arsă de soare şi obrajii neraşi. Însă când începe să vorbească, senzaţia iniţială de duritate se împrăştie într-o clipită. Are un glas blând, iar în ochii săi adânci pot ghici urme de tristeţe.
Vorbeşte cu drag despre acest loc, despre oameni, povesteşte întâmplări şi îmi dau seama că am în faţă un om pasionat de ceea ce face, a cărui pasiune trece dincolo de obiective, de realizări şi îşi are rădăcini adânci în suflet.
A fost miner la începuturi, iar arheologia a rămas visul din copilărie. La vârsta de 27 de ani s-a înscris şi a fost admis la Facultatea de Istorie, secţia de arheologie, iar ulterior şi-a susţinut examenul de doctorat cu o teză pe tema prezenţei celţilor pe malul Mureşului. Acum este cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi membru al Asociaţiei Pro Corvina, organizaţie non-profit cu sediul la Ardeu.
Stau cu Vasile Ferencz de câteva ore şi nu mă mai satur să-l ascult. E una dintre cele mai frumoase lecţii de istorie la care am participat.
Am strania senzaţie că îl cunosc de undeva, dinainte, nu-mi amintesc de unde. Nu de-acum, ci de demult…
Se-adună, încet-încet şi restul trupei. Adrian, student la istorie la Cluj, apare cu un pumn de obiecte: sunt cioburi, resturi din silex, spărturi de rocă şi alte „pietricele”, cum îmi place mie să le spun.
…asta-i dacică, asta-i ceramică, asta-i lipitură, asta-i o bucată de sită, ăsta-i silex şi ăsta-i un opal frumos.
Şi urmează câte un discurs despre fiecare.
Mai am de văzut ceva, înainte de-a pleca. Dr. Ferencz şi dr. Roman mă conduc spre marginea şantierului, spre partea dinspre Geoagiu, să-mi arate unde era vatra satului satului dacic de mai demult.
De aici, de sus, se vede bine în vale, la poalele dealului. Cuprind cu privirea lunca râului şi ascult ce mi se explică despre casele vechilor daci. Ne oprim la marginea platoului, nu pentru că ar fi vreun gard care să delimiteze şantierul, ci pentru că în jos se cască-un hău cât dealul.
E fosta carieră, ale cărei lucrări de exploatare ar fi fărâmat tot dealul, dacă dr. Ferencz şi alţi confraţi de-ai săi nu ar fi luat poziţie în faţa autorităţilor. A trebuit să se ajungă până în Parlamentul României, prin vocea şi sprijinul unui parlamentar local care a înţeles importanţa pentru arheologie a acestui deal, pentru a se stopa lucrările la carieră.
Câte vestigii s-or fi dus cu camioanele, pierdute-n drumuri şi-n pavaje, zdrobite-n exploatare, luând cu ele şi mistere vechi… Câte mai sunt, aici sus, pe Dealul Cetăţuie de la Ardeu, aşteptând să fie descoperite!
Coborâm încet spre tabără pe altă potecă decât cea ştiută de mine.
Mi-e sete şi domnul Căstăian parcă-mi ghiceşte gândul. Primesc o cană de apă adusă de la un izvor din apropiere.
E colorată, parcă-i ţuică, deşi n-are izul specific şi ezit să beau. Oamenii din jurul meu zâmbesc.
E bună, nu vă fie teamă. Noi bem din ea de când am venit aici. Are un gust dulceag.
Aşa e. Parcă e apă cu sirop. În cazul meu, e apă cu sirop de istorie, un gust pe care nu îl voi uita curând.
Îmi iau rămas bun şi mulţumesc gazdelor mele.
Plec, încredinţată fiind că voi revedea-ntr-o zi, la loc de seamă-ntr-un muzeu, bucăţile din silex şi fărâma aceea de sită, cioburile din lut şi opalul cel frumos pe care le-am ţinut astăzi în mână.
Le mulţumesc în gând celor de la Ardeu pentru răbdarea lor, pentru muncă lor pe şantierul vechii cetăţi dacice (şi nu numai aici).
Suntem mai „bogaţi” şi datorită lor şi felului în care ştiu să asambleze istoria din cioburi şi fărâme.
Clădim prezentul şi viitorul descoperind trecutul. E datoria şi dreptul nostru.
Transcrierea poveştii audio -Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la M.C.D.R. Deva
Ne concentrăm pe palat, turnul locuinţă – restaurarea lui ca obiectiv, cât se poate. Va trebui să găsim un architect care să fie interesat de obiectiv şi să participe alături de noi la punerea în valoare a acestui sit.
Nu ştim încă cine va fi. În vara asta, odată cu avansarea cercetărilor noastre, odată cu apariţia unor elemente de arhitectură extraordinare, ne-am hotărât în acest sens, iar până în vara anului viitor vom avea o direcţie de mers.
Satul dacic
La poalele cetăţuii, spre sud şi est, înspre Geoagiu se întindea satul dacic, spaţiul în care trăiau oamenii obişnuiţi. (…) Noi am sondat o terasă, în grădina unui localnic, în anul 2003 şi acolo am identificat urmele a două case dacice, pe pantele sudice ale dealului şi de o parte şi de alta a Văii Ardeului.
Zona e sigură, pentru că apa e jos şi terasele sunt la înălţime, nu e pericol de inundaţii. Este o zonă pe care, probabil, o vor cerceta cei care vor veni după noi. Este atât de mult într-o cetate atât de mică, încât vedem că nu vom ajunge să cercetăm şi aşezarea în timpul vieţii noastre.
Bănuim că templul din Cetăţuie se afla undeva în partea sudică a platoului superior. Până acum nu am descoperit locaţia. El trebuie să existe, poate că îl vom descoperi.
În Evul Mediu, odată cu evoluţia fortificaţiei de aici, vatra satului s-a mutat la nord deal într-o căldare, între două praguri. Probabil era mai ferit acolo.
În epoca dacică erau două drumuri care veneau dinspre Geoagiu până la Ardeu, unul de vale şi unul de culme, care se întâlneau în mijlocul satului.
Ele există şi în prezent. Drumul continuă spre Zlatna, fiind uşor de străbătut, între Valea Mureşului şi Valea Ampoiului, zona auriferă – “Drumul Aurului”.
Comunitatea Ardeu
Nu sunt case vechi în satul de astăzi. Au fost. Acum sunt dărâmate, părăsite. Populaţia satului e de treizeci de locuitori, în descreştere, îmbătrânită… tineretul a plecat în toate zările.
Cercetare etnografică nu s-a prea făcut în zonă. Avem un coleg care salvează imaginea caselor vechi, Dan Inacu de la MCDR. Avem o imagine de la Téglás Gábor, din secolul al IX-lea, cu case acoperite cu paie ce nu mai există în ziua de azi.
Biserica din sat e destul de nouă, de la sfârşitul secolului al IX-lea. A existat o altă biserică, construită din lemn. Dar aceasta a fost abandonată, împreună cu vechiul cimitir al satului.
Oamenii ne cunosc de mulţi ani. În anul 2010 i-am adunat la şcoală şi le-am proiectat imagini cu ce facem noi, cine suntem şi ce vrem să facem aici. După aceea le-am proiectat şi un film, “Noi, cei din linia întâi”. Cei mai mulţi dintre ei au trecut prin război, femei şi bărbaţi, şi au fost încântaţi de acţiunea noastră.
Acum avem relaţii foarte bune şi cu primarul, ne înţelegem bine. Este foarte important să te înţelegi cu comunitatea pentru că, până la urmă suntem la ei acasă şi tot ce este aici este în primul rând al lor şi apoi al nostru, al tuturor.
În primii ani am reuşit să culegem materiale. Acum au devenit mai secretoşi. Înainte ne spuneau poveşti cu uriaşi, poveşti despre peşteri în care intri şi nu mai ieşi, ne povesteau despre cum era aici acum o sută de ani. (…) Erau bătrâni, veterani de război. Am ascultat multe poveşti despre război. (…) Acum mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi.
Dar am rămas noi. Şi am reuşit să culegem informaţii utile pentru înţelegerea a ceea ce a fost aici, pe parcursul timpului. Acum sunt tinerii interesaţi de istoria locului. I-am mai incitat şi noi, şi au început să posteze imagini, cu locurile, case vechi, dealuri, oameni ai locului. Colectivul este foarte important. Practic, aşa merg lucrurile înainte, nu se poate altfel.
Lumea-i mică, mai mică decât pare la prima vedere şi decât ne închipuim noi… (Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la M.C.D.R. Deva)
- Malta, insula de miere (IV) - 23 sept. 2019
- Malta, insula de miere (III) - 9 sept. 2019
- Malta, insula de miere (II) - 28 aug. 2019
Comments are closed.