Gata de muncă? ne întrebă Francisco, bălăngănind machetele în mană. Hai, coșurile pe frunte și după mine.
Am luat coșul mare împletit din nuiele în spate și mi-am petrecut centura împletită din bumbac peste frunte, așa cum am văzut că făceau femeile. De multe ori, când stăteam în comunități indigene, participam la muncile zilnice. Așa gustam mai îndeaproape cum este viața în junglă. Nu prea era de mine, îmi dădeam cu tristețe seama, era muncă fizică grea, făcută într-o căldură și umezeală strașnică, însă câteva zile rezistam. Alături de prietena care mă însoțea în călătorie, am luat-o prin pădure, imaginându-mi cum va fi drumul la întoarcere, când coșul îmi va fi plin de rădăcini grele de manioc. Soția lui Francisco ne urma, la câțiva pași în spate. După un sfert de oră de mers pe o potecă îngustă umbrită de pădurea care se întindea cât hăul de ambele părți, am ajuns la un luminiș plin cu plante de yucca. Francisco își lăsă coșul pe pământul reavăn, scoase macheta și începu treaba. Scotea tuberculii de manioc din pământ, tăia tulpinile în bucăți de 10-15 centimetri. Haideți fetelor, la scos yucca. Noi scoteam tuberculii, iar soția lui Francisco îi curăța de pământ. Haideți aici, dacă am luat yucca din pământ, trebuie să o plantăm la loc. Ne arătă câteva grămăjoare de tulpini secționate. Uite, în găurile unde au fost tuberculii, plantați așa, câte trei patru tulpini. Ne-am apucat de plantat, în timp ce Francisco a scos niște frunze de tutun sălbatic din buzunar pe care le făcu trabuc cu câteva mișcări dibace. Scoase și o sticluță de puro (țuică de junglă, făcută din trestie de zahăr distilată de două trei ori) și ne oferi câte un fum și câte o dușcă de energizant, ca să lucrăm mai cu spor. Afumate și amețite, am plantat cum am putut mai bine, mlădițele care urmau să rodească din nou peste șase luni. Gata, ne odihnim puțin și apoi aranjăm yucca în coșuri. Am stat la povești, pe un trunchi de copac uscat din mijlocul grădinii de manioc. Nu ne grăbea nimeni, nu aveam orar fix, doar soarele ne îndemna să terminăm treaba înainte de amiază, ca să nu ne pedepsească prea tare cu căldura lui dogoritoare. Am umplut cele trei coșuri cu yucca. Erau așa de grele că nu le puteam urni din loc. Cum o să car eu greutatea asta până în sat ? Mi-au trebuit munci agricole de Amazon. Am bombănit cu prietena mea pe ascuns, îngrijorate că ne vom face de rușine. Cei doi ne-au ajutat să ne punem coșurile pe spate, așezând cu grijă cureaua împletită peste frunte. Cu mâinile asigurându-mi cureaua ce mergea de pe frunte pe coș, am făcut primii pași. Mă afundam mult în noroiul grădinii, dar înaintam – cu ceva efort – destul de voinicește. Cureaua îmi tăia în pielea frunții, mai ales că de la efort și de la căldură transpiram abundent. Am simțit cum mi se colora fața în roșu aprins de la cât mă chinuiam să înaintez. Prietena mea, se poticnea și ea, în liniște, cu dârzenie, lângă mine. La mijlocul drumului, Francisco ne opri. Soția sa scoase o oală plină de fiertură de ovăz și apă și ne servi pe rând, dintr-o cană de metal. Ca să aveți forță până în sat, ne zise Francisco. Cu încurajări și cu ovăz fiert, am ajuns victorioase în sat. Am pus povara pe masă și am simțit că mă ridic ușor, de pe podea, ca un balon.
Poveştile Luminiței Cuna le găsiți AICI.
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
- Prietena de pandemie - 22 oct. 2020
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
- Terapista de la locul de muncă - 8 ian. 2020
