După cafeaua de dimineaţă ghidul ne anunţă activitatea zilei: mergem să căutăm anaconda. Ne urcăm în barca cu grijă, să nu facem un pas greşit în gura lui Casimiro, caimanul pe teritoriul căruia se construise cabana de turişti în care dormisem şi care se lăfăia cât era el de lung în faţa bărcii.
După ce am plutit printre bălării şi pe canale cu apă neagră, urât mirositoare din cauza vegetaţiei care se descompunea sub cei şapte-opt metri de apă, ajungem la o insulă nu foarte mare.
Aici găsim, din nou, bălării, copaci şi foarte mulți ţânţari. Ghidul ne sfătuiește să ne împrăștiem pe insulă şi să căutăm anaconda, însă uită să ne ofere instrucțiuni.
Obedienți și curioși în același timp, începem să inspectăm insula ca niște cercetători însărcinați cu o misiune importantă.
Nici urmă de anaconda, poate spre norocul nostru. Pornim spre altă insulă. Ca să ajungem la ea, de la barcă, trebuie să străbatem o mlaştină neagră şi cleioasă. La majoritatea le este frică sau greaţă de mlaștină, mai ales celor trei coreence care reuşiseră să nu se bronzeze deloc după trei zile sub soarele ecuatorial. Cam toți decid să rămână în barcă.
Eu sar prima în molozul puturos. Mă urmează trei suflete curajoase. Ghidul ne instruieşte din nou: împrăştiaţi-vă şi căutaţi anaconda.
Cum fac doi pași pe insulă, se porneşte un ropot de aplauze. Insula era populată de niște broaste care scoteau pocnete de parcă aplaudau.
Avansez printre copaci, liane, ierburi înalte și încâlcite, arbuști și tufe. Respir miros de verde amestecat cu aromă de mlaștină și alung, cu ajutorul mîinilor, țânțarii care lansaseră un atac feroce asupra noastră, a intrușilor. Broaştele aplaudau în continuare, iar anaconda nu se lăsa văzută.
Ne întoarcem fără anaconda la cabană, puțin mai bronzați, transpirați (mai putin coreencele) și bine mușcați de țânțari.
A doua zi ne pregătim de plecare, sejurul în sălbăticie lua sfârșit.
La prima oră a dimineții îl aud pe ajutorul ghidului nostru strigând: anaconda! Ghidul fuge repede în direcția de unde venea strigătul, iar eu alerg după el. O femelă superbă de trei metri. Ghidul ezită puţin – să o prindă, să o lase? E un exemplar mare.
Ghidul apucă bine animalul de cap şi de coadă cu mâinile lui puternice. Ridică capul reptilei în dreptul feței mele ca să îi pot vedea bine dinții albi.
Anaconda nu este veninoasă, zice el, dar este periculoasă din cauză că se încolăcește strâns în jurul victimei, până o sufocă.
Anaconda muşcă, iar muşcătura doare teribil. Dinţii rămân în carne și ies abia peste trei sau patru luni, uite ca aici, îmi arată el pe dosul palmei stângi o cicatrice subtire.
Mă uit la şarpele imens și lucios, fac poze, pun mâna pe pielea fină şi rece. Ghidul zice ghiduş: îl lăsăm cadou sub pat colegului meu care soseşte deseară cu turiştii lui.
P.S. șarpele nu a fost vătămat. După ce a speriat colegul-ghid din tura următoare, a fost eliberat la locul său, în pădure.
Alte povești ale Luminiței le găsiți AICI.
Luminita Cuna
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
Ultimele postari ale lui Luminita Cuna (vezi toate)
- Muzeul câinelui de la New York - 11 dec. 2019
- Muzica de sub New York - 27 nov. 2019
- Experiență de shopping cu iz japonez la New York - 13 nov. 2019
