Înainte de a ma afunda în jungla boliviană a Parcului Național Madidi, am ales un parcurs mai scurt prin savanele inundate – pampa, cum îl numesc localnicii. Auzisem că acolo poți vedea mai multe animale decât în junglă.
În prima seară, grupul nostru e adunat de ghid: facem o plimbare cu barca până se înnoptează, apoi căutăm prin apă ochi de caimani, cu lanterna.
Sună de parcă ne-o cautam cu lumânarea.
Pornim cu barca pe canale mai înguste, mai late, facem slalom printre insule cu stufăriș sau pâlcuri de copaci. Apa e neagră și are un miros neplăcut, de mlastină, de la vegetația care putrezește în adâncurile apei. Nenumarate păsări își iau zborul de pe ramurile copacilor la sunetul motorului bărcii și fâlfâie grațios peste luciul de apă, tăindu-ne calea.
Poposim la un bar internațional, o cabană lacustră pe acoperișul căreia erau ancorate stegulețele mai multor state. Părea un fel de Națiunile Unite ale câmpiilor inundate din tropicele boliviene.
Intrăm într-o cameră cu cranii imense de caimani și ajungem în fața unui exemplar gigantic. Pe moment nu am realizat dacă privesc un fost caiman negru sau un dinozaur din Jurasic Park. Am simțit un fior pe spinare. Sper să nu-i întâlnesc rudele în această seară.
Pe terasa barului servim un suc. Canadianului din grup îi dispare lanterna. Nervos, răscolește barul și micul muzeu zoologic din camera vecină.
Vorbește tare, arțăgos și acuză arogant gazdele. Aici la sărăntoci, în Bolivia, așa se face, se fură.
Ghidul nostru și bolivianul care lucra la barul de junglă sunt uimiți, dar își păstrează calmul. Proprietarul cabanei devine arțăgos, vizibil supărat și bânguie ceva despre turiști străini aroganți.
Canadianul continuă acuzele și pufnește nervos până își găsește, în sfârșit lanterna, în geanta unui coleg de tur; acolo o pusese chiar el, din greșeală. O scenă penibilă. Mă țin la depărtare de el. A pus o amprentă de rușine asupra întregului grup.
Ca să mai treacă timpul până la căderea nopții, unul din îngrijitorii cabanei scoate două tarantule dintr-o cutie.
M-am jucat cu una din ele, am lăsat-o să mi se așeze în palmă după ce ghidul m-a asigurat că nu e periculoasă. Era moale și fină. Mă așteptam ca perii să-i fie mai aspri. O fată mai sensibilă din grup îmi zice că sunt nebună că mă joc cu ditamai paianjenul. Nebuna e ea, gândesc eu.
Fug pe terasă să văd spectacolul colorat al apusului, dincolo de întinderea de ape.
Odată cu întunericul plecăm și noi, cu lanternele în mână. Ghidul ne poartă pe canale întunecate și înguste. Oprește motorul. Ne cufundăm într-o liniște misterioasă. Știm că sub noi se foiesc pești, reptile și alte vietăți. Apa clipoceste relaxant împinsă de vâsla ghidului.
Avem o misiune importantă. Luminăm linia unde apele se îmbină cu vegetația. Acolo ! ne semnalează ghidul la vreo douăzeci de metri în față. Privesc. O luminiță roșie licărește pe apa neagră pentru câteva secunde, apoi dispare.
Poveștile Luminiței le găsiți și AICI.
Luminita Cuna
Clujeancă entuziastă, ea duce imaginea frumoasă a României oriunde cu ea. De departe, ne aduce poveşti despre oamenii întâlniţi, păţaniile de care a avut parte şi ne arată, într-un mod inedit, locuri pe care am putea ajunge, vreodată, să le vizităm. O găsiti si la lumi.blog.
Ultimele postari ale lui Luminita Cuna (vezi toate)
- Medicinistul care tratează newyorchezii cu muzică - 22 ian. 2020
- Terapista de la locul de muncă - 8 ian. 2020
- Muzeul câinelui de la New York - 11 dec. 2019
