Impresii din Tunisia (V): Sidi Bou Saïd, orășelul alb-albastru

Orășelul Sidi Bou Saïd, cu străduțele sale pline de verdeață și flori, clădirile într-o combinație de stiluri – andaluz și arab, zugrăvite toate în alb, cu ferestrele și porțile albastre, este ca un giuvaer pe litoralul tunisian, situat în Golful Tunis, în apropierea capitalei țării, orașul Tunis. Aici au trăit pentru o vreme mari artiști și scriitori precum Paul Klee, Andre Gide, Gustave Flaubert.

De asemenea un român, pe nume George Sebastian, a cărui existență este învăluită în povești pline de mister, și-a lăsat amprenta asupra locurilor. Casa Sebastian găzduiește în prezent Centrul Internațional Cultural din Hammamet, situat ceva mai la sud, în Golful Hammamet.

Istoria orășelului de la malul Mediteranei se împletește în legendele locale cu povestea regelui Ludovic al IX-lea al Franței, sau Sfântul Ludovic, care a poposit o vreme pe aceste țărmuri unde și-a petrecut ultimele clipe.

Ploua când am coborât din autocar în Sidi Bou Saïd. Avem o oră, o oră doar!… pentru a gusta din atmosfera de aici. Ghidul nostru, Nejib, ne-a tot povestit pe drum despre cafeaua cu sirop de flori de portocal servită doar într-o anumită cafenea din Sidi Bou Saïd, așă că acum este momentul să o gust.

Urcăm împreună, printre stropii grei și calzi ai ploii mediteraneene, stradela și scările ce duc spre vestita Cafenea a Rogojinelor sau „Café des Nattes” care funcționează din 1920. Mă consider privilegiată să fac parte dintr-un grup al cărui ghid este Nejib Chaaba, un om fascinant, o adevărată enciclopedie ambulantă, plin de viață și care ne împărtășește cu pasiune în limba română despre tot ce înseamnă Tunisia. Continui să-i ascult poveștile la adăpost, în cafenea, sorbind cu nesaț din ceașca aburindă cafeaua parfumată cu sirop de flori de portocal, până când ploaia se oprește pentru a ne lăsa răgaz să facem o plimbare pe străzile pietruite ale orașului.

Trecem și prin zonele unde se vând suveniruri. Tunisienii iubesc culorile și simbolurile, iar asta se reflectă în obiectele de decor, în cele uzuale, în veșminte, în felul în care își decorează ușile și porțile. Se vând aici tradiționalele colivii pentru păsări cântătoare, tipice pentru Sidi Bou Saïd și obiecte din ceramică la tot pasul.

Privesc din mers, căci mi-ar lua ore în șir să mă opresc să admir fiecare obiect, fiecare colț frumos pe care îl zăresc în orașul ca un giuvaer. Optez pentru o mică scrumieră pe care vânzătorul, un bărbat tânăr, cu pielea brună și ochii verzi, se oferă să-mi graveze numele cu caractere arabe. Utilizează o daltă micuță și din mâinile-i măiestre se nasc în câteva clipe semne necunoscute mie, înscrise în metalul aurit.

Mai încolo, pe stradă, o femeie cu chipul măsliniu încadrat de-un văl corai ce-i flutura pe umeri la fiecare gest, se-apropie de mine vrând să-mi tatueze mâinile cu henna – o vopsea naturală, roșcat-maronie, obținută din frunzele uscate ale unui arbust cu flori parfumate (Lawsonia inermis), vopsea cu care femeile arabe își desenează simboluri dantelate pe mâini. Ce-aș vrea să știu ce-nseamnă toate… înșiruirea asta de punctie și de linii armonioase ce se unduiesc pe piele!

Mă-ndrept spre mare s-o salut din nou, de-aici, din fugă. Construit pe stânci, la capătul Carthaginei, Sidi Bou Saïd oferă o panoramă de vis spre Golful Tunis.

Pășind pe străzile din Sidi Bou Saïd ai senzația că ești deja în paradis. Te întrebi ce-ai făcut de meriți să fii aici… pe aste alei pietruite, unde florile căzând ghirlande vii pe ziduri albe precum valurile înspumate ale mării ce se pierd suav la mal și clădirile cu ale lor ferestre parcă sunt una cu cerul albastru și marea… Poate sfântul care a trăit aici, în trup de om, și al cărui nume arab îl poartă orășelul, sfântul despre care se spunea că e „părintele bucuriei” și a găsit leacul pentru veninul letal al scorpionului, poate el îți vorbește într-un fel straniu pe care nu îl poți pricepe, ci poți doar să-l simți, cu sufletul.

Ori poate e porunca șoptită prin briză a regelui Ludovic care a plecat la luptă într-o cruciadă „eșuată” și a ajuns în Paradis, deschizându-și inima spre frumusețe în aste ținuturi și învingând astfel demonii din sine însuși…. Sau poate sunt ecourile unei vechi iubiri cu parfum de iasomie, dintre un soldat francez și prințesa sa berberă, cum spune o legendă a locului, care îndeamnă peste veacuri oameni diferiți, din alte lumi, să treacă granițele ce-i separă-n astă vreme și să-și dea mâna pentru pace.

(Fotografii: Monica Oprișe & Laura Gâldău)

Aurora Monica Oprișe