Dependentă de telefonul mobil

Bună! Numele meu este Angel şi sunt dependentă de telefonul mobil!

Aşa ar trebui să mă prezint dacă ar fi să particip la întrunirile dependenţilor de telefoane. A celor mobile, evident.

Sunt nomofobă(engl. nomophobia – no mobile phone phobia) şi nu mă mândresc deloc cu asta! După ce am reuşit să mă las de fumat, am fost extrem de fericită că nu mai am niciun fel de adicţii. Până când am constatat că intru în panică imediat ce nu am telefonul mobil la mine. Indiferent că sunt la birou, în parc, la o cafea cu prietenii, la shopping sau la cosmetică, trebuie să am telefonul mobil în dreapta mea sau în buzunarul pantalonilor. Nu vă spun cum reacţionez dacă uit obiectul în discuţie acasă sau în maşină…De aceea nici nu e de mirare că i-am spart ecranul de câteva ori. Şi deşi repararea m-a costat ceva de fiecare dată, tot nu m-am lecuit.

Dacă stau să fac o analiză “la rece”, aş putea foarte bine să îmi menajez urechile şi auzul preţ de câteva ore, zilnic, pentru că majoritatea convorbirilor sunt “de umplere a timpului liber”, adică nimic de care să depindă viaţa cuiva. De obicei, în timpul zilei, mai ales în cazul celor care lucrează într-un birou, simţim nevoia să luăm o mica pauză, de 3—5 minute, din lucrul efectiv. Şi atunci, de cele mai multe ori, în loc să respirăm aer curat sau să facem câţiva paşi, butonăm telefonul şi ne sunăm prietenii sau familia, doar pentru a verifica ce mai fac. Şi de aici, discuţiile de complezenţă…şi de aici, implicit, interacţiunea directă tot mai slabă dintre două persone. Ajunge că am vorbit 5 minute cu cineva la telefon, nu mai e cazul să ne şi întâlnim faţă în faţă. Nu e de mirare că relaţiile între oameni sunt tot mai reci…dar acesta este un subiect pentru o altă poveste…

Revenind la dependenţa de telefonul mobil, chiar şi acum când scriu, “măria sa” e aşezat în dreapta tastaturii…îmi aduc aminte că am plecat într-o mini excursie de câteva zile, cu câţiva prieteni şi mi-am uitat acasă încărcătorul pentru telefon. Nu vă spun ce emoţii am avut până am găsit un magazin de la care am cumpărat “vitalul” încărcător. În cele trei zile cât am fost plecată în excursie nu s-a întâmplat absolut nimic esential pentru omenire, deci mi-aş fi putu salva urechile şi creierul de emisiile telefonului mobil. Cu toate acestea…

Există un studiu făcut acum 4 ani de către SecurEnvoy, o companie britanică specializată în sisteme de specialitate pentru dispozitive mobile, din care reiese că nomofobia afectează 66% din purtătorii de telefoane mobile şi se pare că fobia afectează mai mult bărbaţii. Eu cred că femeile îi vor ajunge rapid din urmă. Iar tinerii fac şi ei la fel. Urmăriţi-i doar în timp ce călătoresc cu trenul, maşina sau tramvaiul, în timp ce stau la semafor sau în parc, în timpul pauzelor de la şcoală ori când se întâlnesc la o pizza cu prietenii. Sigur, accesează internetul pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă în lume dar tot adicţie e şi aici şi tot mobilul este sursa.

Şi nu ca să îmi susţin teoria, care vă spuneam că e direct testată pe mine, ci ca să vedeţi că vorbim într-adevăr de un sindrom, un studiu făcut de specialiştii Universităţii Indiana arată că 89% dintre studenţii incluşi într-un experiment, au simţit vibraţii inexistente ale telefoanelor mobile. E sindromul telefonului fantomă. Din fericire, nu l-am contactat. Încă…

Oricum, dependenţa aceasta mă nelinişteşte şi, după cum v-am spus în rândurile de mai sus, mă şi costă. Şi ca să alimentez mai tare subiectul, am aflat şi opiniile unor psihologi legate de dependenţa faţă de telefonul mobil. Ei afirmă că e vorba de incapacitatea omului modern de a se simţi singur, plictisit sau neinformat iar telefonul îi oferă “şansa” de a fi împreună cu ceilalţi şi de a şti ce se întâmplă în jur, de a fi conectat la lumea exterioară.

Ce pot face eu pentru a scăpa de această adicţie? În primul rând, e foarte bine că am conştientizat problema. Tot psihologii spun că foarte multe persoane sunt afectate de aceeaşi dependenţă dar foarte puţine dintre ele recunosc acest lucru. În cazul meu, primul pas e făcut! Rămâne acum să înţeleg într-adevăr că nu pot controla tot ce se întâmplă în jurul meu, evenimente, stări sau oameni şi că dependenţa aceasta îi poate afecta şi pe cei de lângă mine, cei dragi mie, care fie se simt mai puţin importanţi decât internetul, fie se simt controlaţi prin telefon.

Conştientizarea adicţiei fiind făcută, rămâne să “uit” acasă telefonul măcar câteva ore şi să mă comport ca şi cum nu mi-ar scăpa nimic esenţial, vital.

Angel