Poveşti din ClujPoveşti pentru cei mariDe-am fi rămas copiii care-am fost...

De-am fi rămas copiii care-am fost…

De-am fi rămas copiii care-am fost… Să ne urmărim din priviri, să ne zâmbim, să vrem să fim aproape unul de celălalt, să fim împreună.

Îmi doream să fim liberi. Să putem să fim aşa cum suntem cu adevărat, să nu ne ascundem, să nu purtăm nici o mască, să nu jucăm nici un rol.

Îmi doream să avem curajul şi încrederea să ne deschidem sufletele. Să ne deschidem şi să putem admira cât suntem de frumoşi în imperfecţiunea noastră. Să ne cuprindem unul pe celălat, să ne contopim, să transformăm durerea în bucurie.

Îmi doream să putem visa, să putem zbura, să privim de undeva de sus mai adânc în noi.

Să ne privim unul pe celălalt ca pe un alt aspect al nostru.

Dar am ajuns acum să nu ne mai privim deloc. Am ajuns să ne punem iarăşi măştile, să pretindem că nu existăm aşa cum suntem. Să ne spunem că suntem puternici în negarea noastră de a fi.

Nu mai credem acum. Nu mai credem în noi, nu mai credem în nimic. Am căzut din nou în suferinţă pentru că am refuzat să ne acceptăm unul pe celălalt aşa cum suntem.

Am vrut să schimbăm, orbi la frumuseţea sufletelor noastre ce se apropiaseră.

3 elev

 

Aurora

 

Ultimele postari ale lui Monica Oprise (vezi toate)

Mai Multe

More article