Constantin aștepta cu nerăbdare prima ieșire în oraș. De când era militar în termen în Constanța nu părăsise unitatea. Și asta cam de două luni. Ceilalți colegi mai fuseseră în oraș dar el nu.
Comandantul îl pedepsise pentru abateri repetate de la disciplina impusă de viața militară. Constantin nu se putea acomoda. Acasă dusese o viață libertină, făcea ce voia, nu avea nici o ocupație. Terminase liceul, nu încercase la facultate, considerând o prostie să-și mai piardă încă cinci ani învățând. Era toată ziua prin baruri, ocupându-se de afaceri nu tocmai ortodoxe. Jocuri mecanice, băuturi, femei ușoare, cam acestea îi erau preocupările. Degeaba îi spunea părinții să-și facă un rost în viață, să-și caute un loc de muncă, să fie în rând cu lumea.
– Știu eu ce fac, nu vă îngrijorați, le zicea Constantin bieților părinți,
– Abia aștept să te ia în armată, poate acolo o să-ți vină mintea la cap! Spunea tatăl său.
Comandantul de companie tocmai distribuia biletele de voie.
– „Constantine, ține seama”, știi vorba asta. Vezi ce faci prin oraș, să nu întârzii. Eu sunt ofițer de serviciu, așa că…
Constantin intră în primul bar pe care îl întâlni în cale, bău un coniac mare pe nerăsuflate. Nu mai băuse nimic de două luni, el, care bea zilnic. Coniacul îi dădu starea lui caracteristică, adică plin de sine, încrezător în forța lui de seducție. Se duse să vadă marea, căci, deși fusese de nenumărate ori la mare, nu o văzuse iarna. I se păru înfricoșătoare, plaja pustie îl înspăimântă. Plecă repede și nu se opri până la Cazino. Se așeză la bar, comandă coniac. Lângă el se aflau două tinere.
– Fetelor, vă pot oferi ceva de băut? întrebă el.
Ele nu-i răspunseră.
– Nu vorbiți cu mine fiindcă sunt militar?
– Nu vorbim cu necunoscuți!
– Vreau să schimb și eu o vorbă cu cineva, asta e tot.
– Bine, atunci putem discuta. Noi bem o cafea.
Constantin comandă cafele și pentru el încă un coniac. Discutară tot felul de banalități. Constantin mai bău un coniac. Apoi, începu s-o mângâie pe una dintre ele.
– Fetelor, nu mergem undeva să ne simțim bine?
– Noi trebuie să plecăm! se ridică amândouă.
– Ce, faceți pe nebunele cu mine?
O prinse pe una dintre fete de mână, strângând-o tare. Fata scoase un țipăt. Un locotenent de marină, care se afla în restaurant, se apropie.
– Ostaș, lasă fata în pace! spuse locotenentul.
– Vezi-ți de treabă d-tale.
– Soldat, vorbești cu un ofițer.
– Lasă-mă, d-le, în pace. Eu nu fac armata la marină.
Profitând de situație, fetele plecară în mare grabă.
– Chiar dacă sunt locotenent de marină, pot să-ți dau ordine.
– Ia cară-te matale mai încolo, că faci umbră.
– Ai băut prea mult. Te duc la unitate.
– N-am chef.
– Soldat, îți ordon să părăsești localul!
Vazând că nu e de glumă, Constantin îl urmă pe locotenent.
Porniră spre unitate. Locotenentul îl ținea strând de braț. Când ajunseră pe o stradă întunecată, Constantin, profitând de un moment de neatenție, o luă la fugă. După câțiva metri, locotenentul îl ajunse.
– Dacă mai încerci o dată, schimb placa! spuse locotenentul, scuturându-l zdravăn.
Constantin îl lovi cu pumnul în maxilar. Locotenentul căzu, lovindu-se cu capul de bordură, rămânând nemișcat. Constantin își ridică de jos căciula și fugi cât îl ținură picioarele. Ajuns la unitate, fu întâmpinat de ofițerul de serviciu.
– Constantine, ai trecut la marină?
– Nu înțeleg.
– Ce-i cu căciula de ofițer de marină de pe capul tău?
Ucu Bodiceanu
